Sub acelaşi cer - partea I

 

Episodul s-a încheiat cu uşa trântită. Cobor treptele meticulos, atent să nu sfarm lumea – deja frântă din jurul meu. E o toamnă timpurie la sfârşit de august, vremea invită la plimbare, doar că demonii încă dansează nestingheriţi pe alei. Grăbesc pasul. Frânturi din discuţiile anterioare revin, dar se risipesc rapid în întunericul de smoală care apasă din cer. Ies la bulevard, mă aşez pe prima bancă pe care o întâlnesc şi aştept. Ce aştept?

Arar, câte o maşină trece şi mă face să tresar, să ridic bărbia din piept. Aş fuma o ţigară, dar mi-e teamă să mă apuc din nou... Mă ridic alene şi merg – parcă împins de o forţă nevăzută. Sunt în derivă? Am control asupra mea? Merg, merg, merg. Ajung pe cheile râului şi mă rezem o clipă de balustradă studiind apa. Câteva minute trec privind în gol. Cursul apei îmi dă un anumit echilibru. Apa mă cheamă să merg împreună cu ea. Merg braţ la braţ cu susurul, cu foşnetul fin ce mângâie auzul. Deodată pare că nu mai sunt singur. Cu toate astea, mă încearcă un sentiment de inutilizare, de zadar, de sfârşit. Am senzaţia că mă prăbuşesc în gol, dar mersul acesta, în pas vioi mă ţine să nu păţesc ceva rău. La un moment dat, mă opresc brusc, mă aplec şi vomit. Vărs, dar realizez că nu mâncasem nimic toată ziua ce tocmai se încheiase. E o eliberare a încordării din mine, aproape o „exorcizare”. Undeva, mai în faţă, aproape de intersecţie văd o bancă unde mai stă cineva.

-         Îmi permiteţi să...?

Tânărul s-a ridicat brusc şi a plecat. Lumea s-a mai animat. La câţiva metri, în intersecţie se joacă lumini care îmi pun atenţia la încercare. Aici noaptea se sparge în câteva locuri. Piaţa pare o insulă de lumini în noapte. Undeva, la colţul intersecţiei, în stânga, 2 taxiuri. Unde să merg cu taxiul la ora asta? Am bani la mine? Deodată mă invadează o cumplită sete, aş bea ceva, pare că sunt complet deshidratat. Din cauza asta sunt uşor agitat, instinctul e stăpân peste raţiune. Vis a vis văd un autobuz de noapte oprit în staţie. Traversez în grabă şi urc pe la uşa şoferului. Undeva, pe bordul lui, aproape de uşă văd o sticlă mică de apă. O înfaşc cu repeziciune şi o pun la gură. Şoferul mă vede dar nu-mi zice nimic. Poate îşi imaginează că sunt vreunul care s-a trezit din beţie iar acum, deshidratat, are nevoie de apă. Uşile se închid şi autobuzul se pune uşor în mişcare.

-                    Vă rog să luaţi loc, domnule! îmi spune şoferul cu un ton aflat între fermitate şi amuzament.

Mă aşez pe scaun şi încerc să mă liniştesc. În autobuz mai sunt vreo 3 călători cu bagaje. Este tânărul care s-a speriat de mine adineauri, pe bancă, şi - undeva în spate sunt doi tineri, la 30-35 ani, nu-mi dau seama, au bagaje, probabil merg la aeroport.  La aeroport? Discută frenetic, cu voce tare, el îi vorbeşte cu entuziasm şi cu gesturi largi. Tipa savurează fiecare cuvânt al lui, spune câte un „Da” din când în când. Autobuzul se opreşte semafor în plină intersecţie luminată şi am un prim moment de luciditate. Mă uit în jur, privesc pe fereastră încercând să am o clipă de raţiune şi judecată. Reuşesc în bună măsură, dar mă simt imobilizat. Pur şi simplu sunt fixat în timp. Aţipesc.

Mă trezeşte o doamnă, zgâlţâindu-mă. Este o doamnă elegantă, cu o eşarfă galben auriu în jurul gâtului. Pare machiată... (ce caută un astfel de personaj singură, în toiul nopţii?). Mă trezesc brusc, sunt bulversat, nu înţeleg ce caut, unde sunt.

-                    Hai, nene, că ne apropiem de „Sosiri” Aici mergi? Aştepţi pe cineva să vină sau pleci undeva? Nu s-ar zice la cum arăţi, dragule, şi nu ai nici bagaje! Sau lucrezi la aeroport? Tu nu cumva ai băut cam mult?

Văd aeroportul în zare, îl recunosc. Cum am ajuns aici? Ce caut aici? Maşina e pe jumătate plină. Mă dezmeticesc încet, dar nu răspund nimic femeii. Autobuzul opreşte în staţie, dar starea de imobilitate este reală. Dau să cobor, dar uşile se închid în faţa mea. Rămân acolo, pironit. Unii din pasageri îşi dau ghionturi. „Cât o fi băut, frate? Pffff!” Îmi dau seama că am o apariţie dezordonată, neglijentă. Încerc să mă aranjez puţin, să salvez aparenţele. La următoarea staţie cobor, deja sunt lucid. Uşile se deschid şi deodată parcă s-a făcut ziuă, judecând după lumini şi freamătul din jur. Cobor.

..................................................................................................................................

         Terminalul „Plecări”, la aeroport. E o forfotă de nedescris. Mă uit la ceas: e ora 1 şi 12 minute. OK, îmi zic, trebuie să îmi pun ordine în gândire, în gesturi, în comportament. Deschid uşa, intru în mulţime. E un întreg univers aici: oameni cu bagaje, tot mergând încoace şi încolo. Zgomot de fundal, agitaţie. Lumini, zâmbete, disperări şi fericiri pe feţele oamenilor... Mă aşez într-un colţ şi privesc spectacolul: un amestec de emoţii concentrate, despărţiri, speranţe, suferinţă şi bucurie la un loc. E o lume. Aproape o lume aparte, paralelă cu lumea de afară, înconjurătoare. Este o vibraţie specială, un tremur, o lungime de undă diferită de cea de dincolo de uşa ce desparte aeroportul de restul oraşului. În fine, mă ridic şi fac câţiva paşi spre porţile de securitate, unde oamenii se înghesuie. Priviri bănuitoare ale poliţiştilor mă intimidează şi grăbesc pasul, ca şi cum aşa avea undeva de ajuns. Mă opresc la un ghişeu de check in.

-                    Îmi daţi paşaportul? Aveţi bagaj? Mă întreabă tânăra zâmbind. Unde mergeţi?

Deşi apăsătoare această atmosferă grăbită, simt că m-aş putea îndrăgosti de acest parfum de lume. Nu ştiu cum am ajuns aici, dar îmi place. E acel ceva ce te respinge şi te atrage în acelaşi timp, e acea plăcere vinovată. Mă las purtat, mă las plutit de valul aeroportului. În fiecare ungher e o poveste ce-şi trăieşte aici arderea, sunt frânturi de istorie individuală ale fiecărui om ce-şi află trecerea prin aceste locuri.

La porţile de securitate un „el” este afara zonei şi o „ea” e acolo, la coadă să treacă de porţi. Ea pleacă, el rămâne. O vreme sunt încă aproape, se pot atinge, într-o zonă mică, de tangenţă. Privesc amuzat sărutul lor, explozia din privirile fierbinţi. Undeva, în partea opusă cineva plânge, iar chiar în faţa mea un bărbat se descalţă pentru a trece poarta curat. Întorc iar privirea spre îndrăgostiţi: deja s-au depărtat şi îşi fac semne disperate. Of!

Mă întorc încet, agale, intru pe culoarul cu patiserii, cafenele, sandvisuri. Miroase bine. M-am înviorat puţin. Sunt prins în lumea asta pe care am şansa să o observ pe îndelete... Şi tare aş ciuguli ceva. Mă simt „zburat” din lumea reală şi mă declar captiv în acest univers aparte, în această lume paralelă. De câteva minute bune nu mai aud limba română, ci cu totul alte limbi. Doar suntem pe un teritoriu internaţional. Pentru o clipă îmi imaginez ce ar fi să se monteze aici o scenă unde să performeze câteodată muzicieni. I-ar auzi cineva? Chiar dacă nu, muzica ar lega toate astea! Şi din nou privirea bănuitoare a poliţiştilor, jandarmi, ce sunt ei. Am încălcat legea?

E timpul pentru a linişti stomacul, care protestează de minute bune. Ceva cald, oricum. Nu ştiu cum şi de ce am ajuns aici, în această insulă, este, oricum, ceva ce mă salvează din dezastrul emoţional în care am fost până de curând. Este un „vibe” pozitiv în aer. Şi – fără îndoială că este, pentru că e dat de oameni care pleacă în diferite colţuri ale lumii. Iar această plecare e întotdeauna sursa eliberării de gânduri bune, nu-i aşa? Pleacă, zboară, călătoresc, iar a călători este aducător de proaspăt, de aer curat, de nou, de speranţă, de viu. A pleca înseamnă a muri puţin, spunea cineva într-un rondel de adio. Iar eu aş vrea să mor în fiecare zi.

Mă bucur de croissant, de cafea şi ignor preţurile enorme care se practică aici. Fac parte din tot ce e în jurul meu şi iubesc această pată de lume. M-am relaxat puţin, recunosc. Resimt o senzaţie plăcută. Trebuie să mă aşez undeva, unde să nu fiu deranjat, de unde să culeg în voie picături din acest aer, din aceste valuri. E ca o magie.

Din care mă trezesc rapid când sunt legitimat. Nu ştiu ce explicaţie să dau, ce fac aici. Nu am niciun zbor. Am condus pe cineva? Dacă da, aş face bine să mă întorc acasă! Îmi păstrez calmul, luciditatea şi mă mobilizez. Cu gândul sunt la bordul unei aeronave care zboară în ... orient, un orient îndepărtat, aproape de întâlnirea cu vestul, dar cu picioarele pe pământ. Las în urmă acest univers şi mă întorc în staţia de autobuz, respirând aerul de toamnă timpurie ce se vrea insinua printre copaci şi alei. O uşoară senzaţie de oboseală mă acaparează, dar îmi propun să nu mai aţipesc în autobuz.

OK, poate am aşteptat prea mult până a venit, mă înfrigurez puţin, poate sunt prea subţire îmbrăcat, sau poate verişoara toamnă îmi dă unele semne, fapt e că mă cuibăresc bine pe scaun. Mi-a făcut bine mica introspecţie  printre atâtea emoţii călătoare, cred că m-am hrănit şi eu din spiritul ce plutea în aer. A fost ca o terapie. Unde merg? Mă întorc acasă? Răspunsul este NU, habar nu am de ce. Merg înapoi spre centrul oraşului cu inima umplută de „muzica” aeroportului. Dumnezeule... Savurez drumul prin noapte, luminile sunt arare. Aş putea face călătoria asta la infinit, spre niciunde. Cumva, sufletul meu se hrăneşte cu această incertitudine. La capăt de linie se sfârşte vraja. Ce urmează? Mi-e teamă de realitate. Nu e chiar aşa frig, e chiar foarte plăcut. Cât o fi ceasul?

În Piaţa Centrală unde cobor atmosfera pare schimbată. Deodată este mai multă animaţie decât atunci când am plecat. Pare mai luminat, mai însufleţit. Undeva, la câţiva zeci de metri se petrece ceva, o discuţie, o altercaţie, o agitaţie. Sunt mai multe persoane acolo. Negociază ceva, se ceartă, nu-mi dau seama. Mă îndepărtez uşor, dar sigur de acea zonă, nu am nevoie de necazuri. O iau uşor spre centru vechi pe străduţe. Acolo, chiar dacă va fi din nou animaţie, nimănui nu-i pasă de tine. Cred că aş sta undeva, la o masă, de unde să observ. Să observ fără să judec.

Nu e chiar aşa multă lume, cum credeam. Din contră. Şi ceasul – bate spre mijirea zorilor, e drept, dar din câte ştiu, aici nimeni nu doarme niciodată. Într-un colţ doi tineri se sărută la limita vulgarităţii. Se îmbrăţişează în grabă, parcă se tem să nu piardă nicio secundă. Fericiţii! – mă gândesc. Ce viaţă i-o fi aşteptând? Mă opresc la un local mic, aproape pustiu, nu sunt decât trei tipi la o masă în colţ. Asta îmi place aici: nimănui nu-i pasă de nimeni. Merg la bar şi îmi iau un cokteil cu alcool – asta am cerut, atât cât să îmbin minciuna aromei cu efectul sigur dat de vodcă. Un milion de gânduri mi-au năvălit atunci în cap. Ce dracului fac aici?!

Mă uit la cei merg printre terase, la cei ce stau la mese. Pe alee, undeva mai jos, o tipă înfulecă dintr-o felie de pizza. În mâna stângă ţine un pahar de bere. Curios, nu am văzut pe nimeni beat până acum. Ceea ce văd este un univers ca un lagăr de strigăte surde, o lume suspendată între cer şi prăpăstii. Mă fac mic, undeva, în colţul meu şi aştept dezgheţarea clipei. Tipa de mai devreme, cu felia de pizza, vine cu berea în mână, se apropie de masa mea. Se aşează la masă, se apropie suficient cât să-i observ cearcănele, pungile nefireşti la ochii unei fete aşa de tinere.

-         Ai chef de ceva distracţie, tataie?

Mă ridic agale, dau să plec şi las cokteilul băut pe jumătate. În urma mea, fata ia paharul şi îl dă pe gât.

-                    Hm! Nu ai gusturi rele, bunicule! spune, şi trânteşte paharul gol de masă cu putere. Sigur nu vrei să descarci pistolul? Măcar ia-mi şi mie ceva de băut... Sau ai rămas fără gloanţe? Hai, că îţi arăt tâţele, dacă îmi iei un shot, ceva!

Râde. Râde cu o voce tabagică, răguşită. Râde şi tuşeşte, în timp ce mă îndepărtez cu paşi mari. Înapoi în stradă, pe chei. O iau agale în sus, spre pod. Nu trebuia să beau, să mănânc... Aproape de trecerea pe pod mă rezem pe balustradă deasupra apei şi vărs din nou. În timp ce stau atârnat, într-o poziţie în care caut relaxarea, îmi simt mirosul propriei transpiraţii. Ridic capul, mă uit drept înainte, unde zăresc o gură de metrou. Cred că e trecut de 5, oameni vin sau pleacă de la scările ce coboară în subteran. Mai stau câteva minute pe o bancă din apropiere, apoi fac un efort de concentrare şi încerc să-mi adun minţile. Încerc să mă aranjez puţin: hainele, aspectul, părul (atât cât mai e!). Am să merg la metrou, gata, noaptea s-a terminat, am să mă întorc acasă. Bine că sunt întreg, că nu am păţit ceva, că nu am ajuns la poliţie sau la spital.

Şi dacă nu m-aş întoarce?

..................................................................................................................................

         Undeva, dincolo de nori, lumina zorilor se insinuează, anunţând spargerea nopţii. Misterul se va risipi, dar va fi înlocuit de un altul. Fără mister, totul s-ar evapora. Starea de spirit se schimbă, dar sunt sub acelaşi cer. Problema mea este cerul. Ca atunci când ceri îndurare, iar liniştea nu o ai atunci când o primeşti, ci atunci când o ceri. Este ceva în noi mai puternic decât noi. Credinţa ce ne ţine în viaţă.