Sub acelaşi cer - partea I

 

Episodul s-a încheiat cu uşa trântită. Cobor treptele meticulos, atent să nu sfarm lumea – deja frântă din jurul meu. E o toamnă timpurie la sfârşit de august, vremea invită la plimbare, doar că demonii încă dansează nestingheriţi pe alei. Grăbesc pasul. Frânturi din discuţiile anterioare revin, dar se risipesc rapid în întunericul de smoală care apasă din cer. Ies la bulevard, mă aşez pe prima bancă pe care o întâlnesc şi aştept. Ce aştept?

Arar, câte o maşină trece şi mă face să tresar, să ridic bărbia din piept. Aş fuma o ţigară, dar mi-e teamă să mă apuc din nou... Mă ridic alene şi merg – parcă împins de o forţă nevăzută. Sunt în derivă? Am control asupra mea? Merg, merg, merg. Ajung pe cheile râului şi mă rezem o clipă de balustradă studiind apa. Câteva minute trec privind în gol. Cursul apei îmi dă un anumit echilibru. Apa mă cheamă să merg împreună cu ea. Merg braţ la braţ cu susurul, cu foşnetul fin ce mângâie auzul. Deodată pare că nu mai sunt singur. Cu toate astea, mă încearcă un sentiment de inutilizare, de zadar, de sfârşit. Am senzaţia că mă prăbuşesc în gol, dar mersul acesta, în pas vioi mă ţine să nu păţesc ceva rău. La un moment dat, mă opresc brusc, mă aplec şi vomit. Vărs, dar realizez că nu mâncasem nimic toată ziua ce tocmai se încheiase. E o eliberare a încordării din mine, aproape o „exorcizare”. Undeva, mai în faţă, aproape de intersecţie văd o bancă unde mai stă cineva.

-         Îmi permiteţi să...?

Tânărul s-a ridicat brusc şi a plecat. Lumea s-a mai animat. La câţiva metri, în intersecţie se joacă lumini care îmi pun atenţia la încercare. Aici noaptea se sparge în câteva locuri. Piaţa pare o insulă de lumini în noapte. Undeva, la colţul intersecţiei, în stânga, 2 taxiuri. Unde să merg cu taxiul la ora asta? Am bani la mine? Deodată mă invadează o cumplită sete, aş bea ceva, pare că sunt complet deshidratat. Din cauza asta sunt uşor agitat, instinctul e stăpân peste raţiune. Vis a vis văd un autobuz de noapte oprit în staţie. Traversez în grabă şi urc pe la uşa şoferului. Undeva, pe bordul lui, aproape de uşă văd o sticlă mică de apă. O înfaşc cu repeziciune şi o pun la gură. Şoferul mă vede dar nu-mi zice nimic. Poate îşi imaginează că sunt vreunul care s-a trezit din beţie iar acum, deshidratat, are nevoie de apă. Uşile se închid şi autobuzul se pune uşor în mişcare.

-                    Vă rog să luaţi loc, domnule! îmi spune şoferul cu un ton aflat între fermitate şi amuzament.

Mă aşez pe scaun şi încerc să mă liniştesc. În autobuz mai sunt vreo 3 călători cu bagaje. Este tânărul care s-a speriat de mine adineauri, pe bancă, şi - undeva în spate sunt doi tineri, la 30-35 ani, nu-mi dau seama, au bagaje, probabil merg la aeroport.  La aeroport? Discută frenetic, cu voce tare, el îi vorbeşte cu entuziasm şi cu gesturi largi. Tipa savurează fiecare cuvânt al lui, spune câte un „Da” din când în când. Autobuzul se opreşte semafor în plină intersecţie luminată şi am un prim moment de luciditate. Mă uit în jur, privesc pe fereastră încercând să am o clipă de raţiune şi judecată. Reuşesc în bună măsură, dar mă simt imobilizat. Pur şi simplu sunt fixat în timp. Aţipesc.

Mă trezeşte o doamnă, zgâlţâindu-mă. Este o doamnă elegantă, cu o eşarfă galben auriu în jurul gâtului. Pare machiată... (ce caută un astfel de personaj singură, în toiul nopţii?). Mă trezesc brusc, sunt bulversat, nu înţeleg ce caut, unde sunt.

-                    Hai, nene, că ne apropiem de „Sosiri” Aici mergi? Aştepţi pe cineva să vină sau pleci undeva? Nu s-ar zice la cum arăţi, dragule, şi nu ai nici bagaje! Sau lucrezi la aeroport? Tu nu cumva ai băut cam mult?

Văd aeroportul în zare, îl recunosc. Cum am ajuns aici? Ce caut aici? Maşina e pe jumătate plină. Mă dezmeticesc încet, dar nu răspund nimic femeii. Autobuzul opreşte în staţie, dar starea de imobilitate este reală. Dau să cobor, dar uşile se închid în faţa mea. Rămân acolo, pironit. Unii din pasageri îşi dau ghionturi. „Cât o fi băut, frate? Pffff!” Îmi dau seama că am o apariţie dezordonată, neglijentă. Încerc să mă aranjez puţin, să salvez aparenţele. La următoarea staţie cobor, deja sunt lucid. Uşile se deschid şi deodată parcă s-a făcut ziuă, judecând după lumini şi freamătul din jur. Cobor.

..................................................................................................................................

         Terminalul „Plecări”, la aeroport. E o forfotă de nedescris. Mă uit la ceas: e ora 1 şi 12 minute. OK, îmi zic, trebuie să îmi pun ordine în gândire, în gesturi, în comportament. Deschid uşa, intru în mulţime. E un întreg univers aici: oameni cu bagaje, tot mergând încoace şi încolo. Zgomot de fundal, agitaţie. Lumini, zâmbete, disperări şi fericiri pe feţele oamenilor... Mă aşez într-un colţ şi privesc spectacolul: un amestec de emoţii concentrate, despărţiri, speranţe, suferinţă şi bucurie la un loc. E o lume. Aproape o lume aparte, paralelă cu lumea de afară, înconjurătoare. Este o vibraţie specială, un tremur, o lungime de undă diferită de cea de dincolo de uşa ce desparte aeroportul de restul oraşului. În fine, mă ridic şi fac câţiva paşi spre porţile de securitate, unde oamenii se înghesuie. Priviri bănuitoare ale poliţiştilor mă intimidează şi grăbesc pasul, ca şi cum aşa avea undeva de ajuns. Mă opresc la un ghişeu de check in.

-                    Îmi daţi paşaportul? Aveţi bagaj? Mă întreabă tânăra zâmbind. Unde mergeţi?

Deşi apăsătoare această atmosferă grăbită, simt că m-aş putea îndrăgosti de acest parfum de lume. Nu ştiu cum am ajuns aici, dar îmi place. E acel ceva ce te respinge şi te atrage în acelaşi timp, e acea plăcere vinovată. Mă las purtat, mă las plutit de valul aeroportului. În fiecare ungher e o poveste ce-şi trăieşte aici arderea, sunt frânturi de istorie individuală ale fiecărui om ce-şi află trecerea prin aceste locuri.

La porţile de securitate un „el” este afara zonei şi o „ea” e acolo, la coadă să treacă de porţi. Ea pleacă, el rămâne. O vreme sunt încă aproape, se pot atinge, într-o zonă mică, de tangenţă. Privesc amuzat sărutul lor, explozia din privirile fierbinţi. Undeva, în partea opusă cineva plânge, iar chiar în faţa mea un bărbat se descalţă pentru a trece poarta curat. Întorc iar privirea spre îndrăgostiţi: deja s-au depărtat şi îşi fac semne disperate. Of!

Mă întorc încet, agale, intru pe culoarul cu patiserii, cafenele, sandvisuri. Miroase bine. M-am înviorat puţin. Sunt prins în lumea asta pe care am şansa să o observ pe îndelete... Şi tare aş ciuguli ceva. Mă simt „zburat” din lumea reală şi mă declar captiv în acest univers aparte, în această lume paralelă. De câteva minute bune nu mai aud limba română, ci cu totul alte limbi. Doar suntem pe un teritoriu internaţional. Pentru o clipă îmi imaginez ce ar fi să se monteze aici o scenă unde să performeze câteodată muzicieni. I-ar auzi cineva? Chiar dacă nu, muzica ar lega toate astea! Şi din nou privirea bănuitoare a poliţiştilor, jandarmi, ce sunt ei. Am încălcat legea?

E timpul pentru a linişti stomacul, care protestează de minute bune. Ceva cald, oricum. Nu ştiu cum şi de ce am ajuns aici, în această insulă, este, oricum, ceva ce mă salvează din dezastrul emoţional în care am fost până de curând. Este un „vibe” pozitiv în aer. Şi – fără îndoială că este, pentru că e dat de oameni care pleacă în diferite colţuri ale lumii. Iar această plecare e întotdeauna sursa eliberării de gânduri bune, nu-i aşa? Pleacă, zboară, călătoresc, iar a călători este aducător de proaspăt, de aer curat, de nou, de speranţă, de viu. A pleca înseamnă a muri puţin, spunea cineva într-un rondel de adio. Iar eu aş vrea să mor în fiecare zi.

Mă bucur de croissant, de cafea şi ignor preţurile enorme care se practică aici. Fac parte din tot ce e în jurul meu şi iubesc această pată de lume. M-am relaxat puţin, recunosc. Resimt o senzaţie plăcută. Trebuie să mă aşez undeva, unde să nu fiu deranjat, de unde să culeg în voie picături din acest aer, din aceste valuri. E ca o magie.

Din care mă trezesc rapid când sunt legitimat. Nu ştiu ce explicaţie să dau, ce fac aici. Nu am niciun zbor. Am condus pe cineva? Dacă da, aş face bine să mă întorc acasă! Îmi păstrez calmul, luciditatea şi mă mobilizez. Cu gândul sunt la bordul unei aeronave care zboară în ... orient, un orient îndepărtat, aproape de întâlnirea cu vestul, dar cu picioarele pe pământ. Las în urmă acest univers şi mă întorc în staţia de autobuz, respirând aerul de toamnă timpurie ce se vrea insinua printre copaci şi alei. O uşoară senzaţie de oboseală mă acaparează, dar îmi propun să nu mai aţipesc în autobuz.

OK, poate am aşteptat prea mult până a venit, mă înfrigurez puţin, poate sunt prea subţire îmbrăcat, sau poate verişoara toamnă îmi dă unele semne, fapt e că mă cuibăresc bine pe scaun. Mi-a făcut bine mica introspecţie  printre atâtea emoţii călătoare, cred că m-am hrănit şi eu din spiritul ce plutea în aer. A fost ca o terapie. Unde merg? Mă întorc acasă? Răspunsul este NU, habar nu am de ce. Merg înapoi spre centrul oraşului cu inima umplută de „muzica” aeroportului. Dumnezeule... Savurez drumul prin noapte, luminile sunt arare. Aş putea face călătoria asta la infinit, spre niciunde. Cumva, sufletul meu se hrăneşte cu această incertitudine. La capăt de linie se sfârşte vraja. Ce urmează? Mi-e teamă de realitate. Nu e chiar aşa frig, e chiar foarte plăcut. Cât o fi ceasul?

În Piaţa Centrală unde cobor atmosfera pare schimbată. Deodată este mai multă animaţie decât atunci când am plecat. Pare mai luminat, mai însufleţit. Undeva, la câţiva zeci de metri se petrece ceva, o discuţie, o altercaţie, o agitaţie. Sunt mai multe persoane acolo. Negociază ceva, se ceartă, nu-mi dau seama. Mă îndepărtez uşor, dar sigur de acea zonă, nu am nevoie de necazuri. O iau uşor spre centru vechi pe străduţe. Acolo, chiar dacă va fi din nou animaţie, nimănui nu-i pasă de tine. Cred că aş sta undeva, la o masă, de unde să observ. Să observ fără să judec.

Nu e chiar aşa multă lume, cum credeam. Din contră. Şi ceasul – bate spre mijirea zorilor, e drept, dar din câte ştiu, aici nimeni nu doarme niciodată. Într-un colţ doi tineri se sărută la limita vulgarităţii. Se îmbrăţişează în grabă, parcă se tem să nu piardă nicio secundă. Fericiţii! – mă gândesc. Ce viaţă i-o fi aşteptând? Mă opresc la un local mic, aproape pustiu, nu sunt decât trei tipi la o masă în colţ. Asta îmi place aici: nimănui nu-i pasă de nimeni. Merg la bar şi îmi iau un cokteil cu alcool – asta am cerut, atât cât să îmbin minciuna aromei cu efectul sigur dat de vodcă. Un milion de gânduri mi-au năvălit atunci în cap. Ce dracului fac aici?!

Mă uit la cei merg printre terase, la cei ce stau la mese. Pe alee, undeva mai jos, o tipă înfulecă dintr-o felie de pizza. În mâna stângă ţine un pahar de bere. Curios, nu am văzut pe nimeni beat până acum. Ceea ce văd este un univers ca un lagăr de strigăte surde, o lume suspendată între cer şi prăpăstii. Mă fac mic, undeva, în colţul meu şi aştept dezgheţarea clipei. Tipa de mai devreme, cu felia de pizza, vine cu berea în mână, se apropie de masa mea. Se aşează la masă, se apropie suficient cât să-i observ cearcănele, pungile nefireşti la ochii unei fete aşa de tinere.

-         Ai chef de ceva distracţie, tataie?

Mă ridic agale, dau să plec şi las cokteilul băut pe jumătate. În urma mea, fata ia paharul şi îl dă pe gât.

-                    Hm! Nu ai gusturi rele, bunicule! spune, şi trânteşte paharul gol de masă cu putere. Sigur nu vrei să descarci pistolul? Măcar ia-mi şi mie ceva de băut... Sau ai rămas fără gloanţe? Hai, că îţi arăt tâţele, dacă îmi iei un shot, ceva!

Râde. Râde cu o voce tabagică, răguşită. Râde şi tuşeşte, în timp ce mă îndepărtez cu paşi mari. Înapoi în stradă, pe chei. O iau agale în sus, spre pod. Nu trebuia să beau, să mănânc... Aproape de trecerea pe pod mă rezem pe balustradă deasupra apei şi vărs din nou. În timp ce stau atârnat, într-o poziţie în care caut relaxarea, îmi simt mirosul propriei transpiraţii. Ridic capul, mă uit drept înainte, unde zăresc o gură de metrou. Cred că e trecut de 5, oameni vin sau pleacă de la scările ce coboară în subteran. Mai stau câteva minute pe o bancă din apropiere, apoi fac un efort de concentrare şi încerc să-mi adun minţile. Încerc să mă aranjez puţin: hainele, aspectul, părul (atât cât mai e!). Am să merg la metrou, gata, noaptea s-a terminat, am să mă întorc acasă. Bine că sunt întreg, că nu am păţit ceva, că nu am ajuns la poliţie sau la spital.

Şi dacă nu m-aş întoarce?

..................................................................................................................................

         Undeva, dincolo de nori, lumina zorilor se insinuează, anunţând spargerea nopţii. Misterul se va risipi, dar va fi înlocuit de un altul. Fără mister, totul s-ar evapora. Starea de spirit se schimbă, dar sunt sub acelaşi cer. Problema mea este cerul. Ca atunci când ceri îndurare, iar liniştea nu o ai atunci când o primeşti, ci atunci când o ceri. Este ceva în noi mai puternic decât noi. Credinţa ce ne ţine în viaţă.

Concertul (un fel de fabulă)

Se spune că odat` un iepuraş naiv

Mergând prin viaţă-n drumuri şi cărări

Trăindu-şi viaţa între mări şi ţări

S-a rătăcit pe scări

Fără motiv.

 

La umbră şi-a dorit, ori un tufiş

De soare arzător şi ascuţit.

Să îşi ferească suflul obosit

Tot căuta, dar n-a găsit

`Scunziş.

 

A apărut deodată un copac ceresc

Un pom cu umbră din lumină

Spre el s-a dus privirea lină

Spunând cu inima senină:

Sosesc!

 

A mers către copac încet, greoi

Pe drum cu gropi, uşor, puţin,

Înaintând gingaş şi lin.

Când a ajuns deja-i prea plin

Noroi!

 

Deşi la umbră, a strigat protest

Vreau bine fără rău – spunea.

Deşi era acolo tot striga

Vreau numai bine-n viaţa mea.

Contest!

 

Timid, viaţa spune: e-un concert

Cu sunete stridente dintre clape

Cu stele-ndepărtate sau aproape.

Dar el declamă dintre pleoape:

Nu iert!

 

Morala se insinueaz-uşor, ncet:

Ca un refren sculptat în gheaţă

Nu judeca un rău din faţă.

Urcuşul şi căderea sunt în viaţă

La pachet!

Zbierea

 Motto: "Nu se poate justifica o faptă rea, făcută cu intenție bună" - Toma de Aquino

N-am de unde să ştiu cum gândeşte un animal. Cu toate că, la prima vedere, animalele nu par a fi aşa de greu de descifrat. Când spui animal, te gândeşti la ceva simplu, chiar sălbatic – depinde de animal. De mult se vorbeşte despre inteligenţa animalelor – aceasta se măsoară în forme diferite, de la răspunsul la stimuli, studiat la începutul secolului 20 de Pavlov până la tehnicile moderne de dresaj, de azi. Toate trimit către un soi de inteligenţă animală, care te fac să te întrebi care este universul animalelor. Ce gândesc? Cum gândesc? Trăiesc într-o lume paralelă odată cu noi? Au un sistem de gândire sau instincte asemănătoare?

Când eram copil adoram desenele animate! „Doamna şi vagabondul”, „101 dalmaţieni”, „Cartea Junglei” erau printre preferate. Ca să nu mai vorbesc de „Tom şi Jerry”! În toate aceste poveşti animalele erau precum oamenii: vorbeau, simţeau, aveau emoţii şi trări. Era un fel de a ne pune pe acelaşi plan – pe animale şi noi, copiii, ceea ce ne dădea senzaţia că suntem şi noi nişte animăluţe, cu tot cu frumuseţea şi fragilitatea lor. Fiind părtaşi la aceste frumoase poveşti ale copilăriei, era o cale ca noi să extragem învăţăminte, tâlcul, în timp ce ne distram. Peste ani, undeva, într-un colţ de suflet au rămas aceste episoade pline de candoare, care ne hrăneau curăţenia şi delicateţea specifice unei vârste unice. Trebuie să recunosc că dacă răsfoiesc canalele TV într-o după amiază de duminică plictisitoare şi ajung la un astfel de desen animat „vintage”, rămân acolo, zăbovesc o vreme, în timp ce în colţul gurii se iţeşte un zâmbet pe care nu-l pot controla.

Am avut un căţel când eram copil, era fată şi o chema Cici. Cât am mai plâns când a murit! Am înmormântat-o undeva, în spatele blocului cu prietenii de joacă, ţin minte că a fost o chestiune foarte serioasă asta, cu tot cu imitarea ritualului pe care îl văzusem sau de care auzisem că se face în astfel de situaţii. La maturitate, viaţa m-a purtat în toate direcţiile, iar ca să cresc un animal, însemna să fiu prezent lângă el, să-l îngrijesc şi să-l hrănesc, dar nu am avut niciodată această libertate. Lumea animalelor rămâne, în viziunea mea, o lume mai pură, mai curată de demonii umani, o lume în care ne putem regăsi echilibrul şi zâmbetul, atunci când viaţa ne plezneşte.

Câteodată, în călătoriile mele merg pe stradă şi văd un câine, sau o pisică... Uneori mă întreb: Care e povestea ta? De unde vii? Ce te doare? Ai nevoie de ceva? Ce fel de viaţă ai, suflete? În loc să mă las frământat de săgeţile zilei, de cuvinte care rănesc, de intoleranţă şi ignoranţă, ar fi bine să mă las purtat în lumea valurilor de gând ale unui căţel, a cărui privire te topeşte. Ce este acolo, în acei ochi blânzi? Durere? Rugă? Căldură? "Omul are nevoie de un vis ca să suporte mai ușor realitatea”, spunea cândva Freud. Visul poate fi o armă secretă, alături de credinţă, în lupta vieţii.

... Iar în visul meu este vorba de un câine maidanez – ei sunt cei mai oropsiţi, că n-au siguranţa unei vieţi sub protecţia stăpânilor. Dar sunt chiar ei stăpânii propriilor vieţi! Căţelul din visul meu seamănă cu cel care se aciuase pe lângă blocul meu cândva. Îl chema Zbierea (nu ştiu cine îi dăduse numele ăsta, că nu lătra aşa de tare, săracul!) şi era de talie medie, cu un colorit mai degrabă către maroniu deschis, aşa cum erau maidanezii, în majoritatea lor. Avea o coadă albicioasă şi uşor stufoasă şi, în cea mai mare parte a timpului părea jigărit, dar uneori mergem cu prietenii la lac, ne însoţea, iar acolo, mai ales vara, intra cu noi în apă, unde se mai curăţa. Era un câine ca oricare altul, nimic ieşit din comun, la fel ca cel din visul meu. Iată, Zbierea s-a întors din copilăria mea şi mă vizitează în vis, dar acum trăieşte o poveste, la care asist şi n-am cum să intervin.

Undeva, într-un loc nedefinit este eroul meu... Nu-mi dau seama în ce colţ de lume, ce oraş, deşi mă străduiesc să văd mai clar. Străzile sunt murdare, sunt resturi de şantier, oamenii îl alungă cu cizmele lor pline de noroi. Viaţa e dură pentru Zbierea, mai ales că nu e singur în peisaj, este alături de puiul lui, alături de care se zbate pentru supravieţuire. Pe pui îl cheamă Cici, ca pe Cici a mea, pe care am iubit-o atât de mult în copilărie. Mama lui Cici, Zdrenghea (a existat şi această căţeluşă în copilăria mea, l-a însoţit o vreme pe Zbierea în faţa blocului, apoi a dispărut), aşadar mama lui Cici, ca şi în cazul meu, dispăruse de o vreme bună! Cine ştie ce i se întâmplase... Cici îşi purta paşii în preajma tatălui, Zbierea, care îi ducea grija aşa cum putea el mai bine. Dar pericole sunt la tot pasul.

Într-o seară, o haită i-a atacat. Probabil voiau să-şi marcheze teritoriul acolo. Cici a rămas ascuns între nişte gunoaie, după pietre, în timp ce Zbierea a atras haita să-l urmărească în alt cartier. Câinii turbaţi l-au urmărit şi nu au mai ştiut să se întoarcă apoi unde voiau să-şi marcheze teritoriul, dar aproape că l-au linşat pe Zbierea. Când s-a întors, Cici l-a întrebat: de ce m-ai părăsit? Ca să te apăr, a spus el trist. Altă dată, au făcut foamea, el şi Cici câteva săptămâni la rând. Pur şi simplu, nu găseau nimic! Până a apărut o bătrânică. A început să-i mângâie pe amândoi şi le-a dar ceva de mâncare. Cici şi-a potolit foamea cu bucatele dăruite de bătrânică, iat Zbierea s-a hrănit cu mângâierile femeii, cu bunătatea ei din voce. El era puternic!

Uneori, Zbierea îl învăţa pe Cici diferite trucuri. Ca să poată supravieţui când va fi mare. I-a spus că viaţa de câine este foarte grea pe străzi, dar este demn să rămâi stăpânul tău. Să fii liber. L-a învăţat străzile, l-a învăţat unde să se ascundă de pericol, l-a învăţat să creadă în el şi să nu-i fie teamă. Să fie încrezător l-a învăţat, să aibă ceea ce oamenii spun „atitudine”. L-a învăţat că orice obţii în viaţă costă muncă, implicare, efort. Chiar suferinţă. „Să fii puternic”! – i-a spus într-o dimineaţă. Apoi a plecat.

Unde eşti, tată? se întreba Cici după câteva zile. Mi-e foame. Peste alte câteva zile, s-au arătat pericolele care se arătaseră anterior, dar cărora le făcuse faţă Zbierea. Cici crescuse, de-acum. A folosit tot ce-l învăţase tatăl său şi s-a descurcat. Era puternic, aşa cum îi ceruse tatăl său! Dar îl ura pe Zbierea, care îl lăsase singur, cu toate că era mândru de ceea ce reuşise. Într-o zi a venit şi Zbierea înapoi... Unde ai fost? A întrebat Cici nervos. De-ai şti prin câte am trecut! Ştiu... a răspuns Zbierea în surdină.

M-am trezit brusc din vis, leoarcă. Am febră? Transpir? Ce se întâmplă? Unde sunt?? E un vis sau realitate? Cine sunt eu, Zbierea sau Cici? Uf! M-am schimbat de tricou şi am mers la baie să mă spăl cu apă rece pe faţă. Aveam ochii împăienjeniţi de somn. Ceva mă consumă, parcă n-am dormit de câteva zile. Înapoi în pat! Voiam să văd ce s-a întâmplat cu eroii mei, să continue visul. Dar... nu reuşeam să adorm la loc. Aveam un ţiuit în urechi, iar în spatele pleopapelor apăreau vagi, steluţe. Cât a durat asta? La un moment dat, am deschis ochii. Zbierea nu mai era câinele de altă dată, se jigărise şi mai mult, chiar dacă încerca să ascundă asta. Se rănise la o lăbuţă, şchiopăta uşor la un picior, şi avea pe trup încă urme, zgârieturi de la alte lupte anterioare, ori de la pietrele aruncate odată de nişte oameni beţi asupra lui. Nu-i muşcase, deşi ar fi putut! Zbierea nu muşcase pe nimeni.

Cici era acum un câine zdrahon, cum se spune. Dar avea lumea lui, viaţa lui, aşa cum Zbierea îşi dorise. Era mai puternic decât tatăl său, mai dominant, mai important. El nu a mai întâmpinat aceleaşi dificultăţi la maturitate ca tatăl său, vremurile se schimbaseră – şi în bine, şi în rău. Dar tot ce îi dăruise tatăl său, toate învăţăturile, toate emoţiile, trucurile, puterea interioară, toate erau acolo, depozitate la loc sigur. Zbierea adunase dureri, frământări care-l transformaseră şi pe el. Pierduse din răbdarea şi forţa de odinioară. Uneori era chiar nesuferit pentru cei din jur, chiar şi pentru Cici, care mergea pe căi pe care tatăl său nici nu le visase. Fiecare generaţie are alte repere, dar valorile rămân aceleaşi, sau aşa ar trebui să fie – îşi spunea trist, Zbierea. S-a vorbit mult de lupta între generaţii, dar nu există o generaţie mai bună decât alta. Fiecare este altfel, dar trebuie păstrate valorile şi trebuie să se construiască poduri, nu ziduri.

Zbierea se simţea vinovat de zidul care îşi făcuse loc între ei. Făcuse destule greşeli, dar ajunsese la capăt de cursă cu capul sus. Iar zidul creştea. Ce îl făcea să crească? Ce am de făcut? Am făcut şi bune şi rele, nu sunt perfect. Aşa am ştiut eu să trăiesc spunea către cer Zbierea. Am greşit? Doamne, iartă-mă! Mă bucur să ştiu puiul bine, chiar dincolo de zid, chiar dacă pietrele din zid lăcrimează. Gândurile au umblat vagabonde, întrebările alergau rebel prin mintea lui Zbierea, iar durerile lui băteau cu putere în zidul de nezdruncinat. Niciodată, Zbierea nu suferise atât. Nici când fusese linşat de haita ce-i ataca familia. Dar un zid poate fi fisurat cu o lacrimă. Oare?

Poate zidul va cădea într-o zi, dar ce se va mai alege? Ce rămâne? Cine supravieţuieşte şi cum? Sufletul este ca o foiţă, ca un şerveţel. Dacă este mototolit, orăvit, nu va mai fi niciodată la fel, oricât s-ar încerca. Zbierea se obişnuise cu acest zid şi încerca să îşi trăiască viaţa, înfrânând suferinţa ridicării zidului. În tot acest timp, această suferinţă nu s-a atenuat. Din contră. În mintea lui se dădea o luptă între tot ceea ce trăise şi sentimentele de vinovăţie insinuate prin mortarul zidului de cărămidă arsă. O vorbă veche spune: caracterele se pot modela dar nu se pot schimba. Nu poţi face din cineva ceva care nu este. Pur şi simplu nu se poate. Şi – cred mult în faptul că acţiunile au consecinţe. Chiar dacă aceste consecinţe pot fi nefaste şi de nereparat. Am vrea să luptăm cu destinul, dar destinul ne dă mat.

... M-am trezit a doua oară, respirând greu, cu un gust amar în gură. Vedeam zidul în cameră, care astfel se micşorase, iar asta îmi dădea sentimentul de sufocare. Am mers din nou la baie, dar lumina nu s-a mai aprins. Nu ştiu când am adormit din nou, dar ultima secvenţă de vis a fost o imagine cu un mormânt, undeva, în spatele blocului şi un câine care plânge pe iarbă alături. Am strâns cu putere din ochi, luptând cu visul, voiam să văd altceva. Ca o imagine pe care o vezi şi te lupţi din răsputeri să o schimbi. Ca un nor. Un abur, o ceaţă groasă.

...................

 M-a trezit soneria telefonului, pe care îl ţin mereu pe noptieră. Nu-mi găseam ochelarii, telefonul sunase deja de 4 ori. Nu văd ce scrie pe ecran... Şi tot visul se risipeşte, se retrage ca un şarpe sub o piatră.

-         Alo! Alo! Da, pot vorbi, sunt aici!

Ana

 Accesăm uneori amintiri plăcute, experiențe din trecut, avem unele nostalgii. Trăirile, emoțiile acelea pozitive rămân suspendate într-un tablou imaginar al sufletului. Uneori, subiectul acestor amintiri, locul acela, felul în care se desfășoară lucrurile după ani şi ani se schimbă. Noi, însă, rămânem cu acea imagine şi orice altfel de reprezentare a ceea ce ne-a plăcut ne este străină. Iar împlinirea așteptărilor e motiv de exaltare.

Poate e vorba şi de conservatorism, ori de un soi de „egoism” în a păstra nealterate comorile gândului nostru. Mai este şi nostalgia unor lucruri dintr-un timp când eram foarte tineri, iar când ne este dor de acele lucruri, de fapt ne este dor de tinereţea - după care tânjim ca după o plăcere ascunsă. Un parc, un oraş în care nu am mai fost de mult, o melodie, o carte, chiar un miros, ne pot trezi amintiri plăcute, iar când le regăsim după ani, le vrem în forma în care le-am ştiut când ne-au dat acea stare de bine. Orice decalare de la aceste aşteptări ne poate dezamăgi.

Sau orice întâlnire a unei astfel de imagini ne poate înălţa! E aşa mică distanţa între agonie şi extaz. Amintirea furnizează multă emoţie, inclusiv pentru viitor, dar mai ales pentru prezent. Întâlnirea unei realităţi poate să aibă efect înzecit asupra noastră dacă se leagă de amintiri, faţă de situaţia când ar fi pur şi simplu nouă! Dacă ar fi să numesc într-un fel explicaţia acest fenomen, acest cuvânt ar fi rezonanţă.

Mintea umană este fantastică... Îţi rezervă surprize din cele mai neaşteptate, trăiri surprinzătoare. Pe fondul unei răciri accelerate şi permanentizate a căsniciei mele atât de vechi, sub imperiul rutinei, al plicitiselii în cuplu – ca formă de existenţă a relaţiei, atunci când pare că nu se mai poate întâmpla nimic revigorant, apare o scânteie izvorâtă din acel adânc puţ al amintirilor ce trăiesc cuminţi în subsolul conştiinţei noastre. Nu despre fosta mea viaţă e vorba. Aceea – e ca într-un larg de mare, plutind în derivă. E la dispoziţia unui atac ipotetic, dar piraţii se încăpăţânează să ameninţe. Nu.

E vorba de ceea ce poate urma. De iluzie, de speranţă. Atunci când senzaţia se naşte dintr-o dată, fără a fi aşteptată, intensitatea creşte odată cu nivelul de surprindere. E... adrenalină pură. Depinde foarte mult la ce ne raportăm, şi aici poate e arta. Să găsim acea formă de raportare – ca armă de luptă cu aberaţiile cotidiene, pentru a rezista. Şi chiar a ne înălţa.

Toate gândurile astea mă tot macină... Am adesea lungi certuri cu mine însumi, negocieri şi auto-judecăţi. Dedublări ce nu fac decât să-mi menţină starea de îndoială asupra mea, de natură a-mi pune mereu întrebări şi de a încerca să-mi corectez derapajele. Sunt psihologul meu. Un psiholog pe care-l plătesc cu căderi în golul emoţiilor mele.

Dar dincolo de mine e realitatea. Acea realitate de înfruntat. Este Ana – a cărei prezenţă a generat acea senzaţie de nelinişte, de a fi în alertă. Cândva – foarte demult, prin tumultul adolescenţei atât de febrile şi fierbinte, Ana, cu părul ei atât de negru, cu pielea ei de lapte cu cacao, acea băutură de ciocolată din care sorbeam cu atât nesaţ când eram copil, Ana – era un înger! Un înger de serviciu la poalelele unei lumi neclare pentru mine atunci, ce m-a ajutat să-mi găsesc repere, sau măcar să încerc asta.

Mai degrabă scundă decât înaltă, cu părul acela nefiresc de negru lins, până la mijlocul spatelui, ochii negri pătrunzători, statura uşor firavă, zâmbetul furat în colţul gurii – toate astea mă înrobiseră cândva. Dar asta era atunci, la o vârstă a adolescenţei, când şi apa fierbe doar când o priveşti. Purta aceeaşi pereche de blugi clasici decoloraţi, şi veşminte simple, necomplicate. Se remarca însă prin aerul emanat, prin zâmbet, prin atitudine, deşi nu făcea niciun efort pentru asta. De fapt, era o oarecare, pe care eu o transformam în „cineva” din motive de percepţie. Aveam plimbări lungi, pe străzile îmbâcsite ale cartierului, în care ne spuneam vezi şi uscate. Era aerul acela, adolescentin, o puritate a gesturilor şi paşilor făcuţi pe asfalt, o magie înfrânată, parcă de prea multă timiditate. O magie la puterea minus unu, în care curăţenia ei îmi domina respiraţia.

N-am fost niciodată împreună! Am jinduit la ea atunci şi a rămas un vis neîmplinit. Un vis care a rămas în urmă, dar care rămăsese undeva, în mintea mea de nea. Pierdut. Timpul lucrase împotriva noastră. Până în aceea după-amiază. Făceam un curs de specialitate undeva, în centru... Aşteptările mele erau minime. La primele 2 şedinţe nu am fost, la a treia şedinţă am văzut-o şi am avut un şoc! La prima vedere s-ar zice că vechile senzaţii, trăiri, nu se pot „reanima” aşa uşor, dar acum a fost ceva instantaneu. Era... Ana, aşa cum o ştiam, doar eu eram ceva mai bătrân. M-a tulburat profund apariţia ei. Să fie Ana? Nu, în niciun caz – am raţionat imediat.

Bun, dar cine e? Probabil cineva care seamănă cu ea...OK, dar eu ce am de făcut? Prima reacţie a fost să o întreb cum o cheamă, dar m-am abţinut. Am lăsat-o să intre cuminte în sală...Arăta EXACT ca aacea Ană,  doar că nu aşa de tânără. Asemănarea m-a tulburat. N-are cum să fie ea, dar...

-         Bună... seara!

-         ....

-         Pot să te întreb cum te cheamă?

-         Sunteţi formatorul nostru? mă întreabă cu un glas sfârşit şi uşor emoţionat.

-         Nu... îi răspund zâmbind. Voiam doar să...

-           Sunt Ana-Maria, răspunde ea ceva mai încrezătoare. Dar puteţi să-mi spuneţi Ana!

-           A!

Scurta conversație m-a lăsat fără replică...O cheamă Ana şi seamănă cu acea Ana?? Dumnezeule. Asemănarea este izbitoare.

-       Sunt Tudor... am îngânat cu un glas vrăjit, prea încet pentru atenţia ei, care acum era distrasă de altceva. Vorbea deja cu altcineva, cu o colegă căreia îi oferea infinit mai multă atenție. Mă provoca această ignorare. Mă stârnea să lupt mai mult pentru ea, pentru a o capta în comunicare.

Nu mai auzeam nimic în jur. Trăiam un moment de bocaj dar şi de mister totodată. Era Ana, acea Ana? Călătoream în timp? Aveam halucinaţii? Am făcut efort de a mă reechilibra, de a încerca să revin în prezent.

-         Cum spuneai că te cheamă? mă întreabă Ana distrată. Cum vă cheamă?

-         Hai să-ţi spun o poveste, i-am spus.

-           Ascult, îmi plac poveştile! Dar nu acum, poate cu altă ocazie, când vom avea mai mult timp, acum vreau să particip la oră.

Trebuie să recunosc că atitudinea asta, ignorantă, trufaşă a ei, mă provocau o dată mai mult. Împotrivirea are farmecul ei, naşte bucuria împlinirii, nu? Nu ştiu ce voiam. Atenţia ei? Comunicare? O relaţie? Sex?  Mai mult ca sigur că da! Sau nu?

 

De-acum nu mai lipsesc la curs – mi-am spus. Deşi era vizibilă tulburarea la care eram supus undeva, vag, am pretins că mă preocupă cunoștințele dobândite, informaţiile interesante de la curs. Mă frământa întrebarea: ce vârstă are? Este acea Ană? Poate este fiica ei! mi-am spus într-un moment de revelaţie. Sau poate totul este în imaginaţia mea!

În ultimul timp nu mai ştiu ce e vis, ce e realitate, dar asta nu e ceva permanent. În cea mai mare parte a timpului sunt un om raţional, dar am câteva momente pe zi, de intimitate cu mine însumi, în care mă alint... Eu sunt cel mai mare critic al meu, dar şi cel mai bun confident! Totuşi, oricât m-aş juca în mica mea lume, ceea ce este important e percepţia celor din jur, pentru că de acolo, dintre oamenii care mă înconjoară vine validarea de care avem atâta nevoie. E nevoie de echilibru între rigorile lumii exterioare şi candoarea din propriul suflet – un palat din care nu-mi convine, dar sunt obligat să ies mereu.

Este Ana în acel palat, iar acum mi-a apărut în realitate? Poate un gând, o amintire, să se personifice? Bun, dar nu m-am mai gândit la ea de zeci de ani, uitasem că există! De unde vine şi cine, ce este Ana? Frământările mele, chiar dacă mă agită puţin, nu mă trădează. M-am considerat mereu un om puternic, capabil să suporte şocuri, schimbări bruşte sau condiţii mai vitrege. Dar – incapabil să disimuleze. Sunt un amestec de piatră şi nisip fin. Ori – aşa îmi place să cred.

N-am mai văzut-o pe Ana câteva şedinţe de curs la rând, deşi am fost la fiecare cu mare „interes”. Am avut tendinţa să-i aflu datele de contact, mă gândeam să întreb profesorul, sau pe fata de la secretariat, dar am renunţat. Ce i-aş fi spus? Ştii, am cunoscut cândva o fată ca tine, a fost un fel de fata morgana, poate aş fi iubit acea fată, poate am fi avut o poveste dragoste, dar n-am mai întâlnit-o. Eşti tu, acea fată morgana? Râd. Cum să-i spun aşa ceva? Oricum, la cât de timid mă ştiu, nu ştiu dacă aş îndrăzni asta. În fine, la examen o văd. Apare în sală discret, văd cu mă caută cu privirea, îi răspund - flămând de ochii ei alunecoşi. Nu mă mai pot concentra la proba scrisă. Îi caut din nou uitătura galbenă, ca nişte raze de toamnă târzie. Şi aşa nu-mi prea pasă de cursul acesta, deşi am dat bani serioşi să-l fac. După un timp, îmi aruncă o privire cu coada ochiului, parcă să se asigure că mă are în plasa ei. Mă avea!

Era o atracţie animalică, sexuală? Nu! Era de fapt o cale rapidă spre tinereţe, ca o călătorie în timp – romanele SF vorbesc de un vierme, o gaură neagră, de compresia timpului. Doar o reprezentare – e drept, dar această persoană există, exista, şi dincolo de nebunia din capul meu, trebuia să mă lămuresc ce se întâmplă. Am pierdut lupta cu concentrarea şi am picat examenul.

-           Veniţi cu grupa următoare, nu vă faceţi probleme! mi-a spus secretara, cu acceptul tacit al formatorului, care se simţea stânjenit de situaţie. Avem datele dumneavoatră, nu trebuie să mai achitaţi nimic, veniţi doar la examen, vă anunţăm noi. Aţi avut o zi mai proastă, nu înseamnă că nu v-aţi pregătit.

Zâmbetul secretarei – altfel, o fată prezentabilă, cu un sex-apel evident, mă enerva, însă. Eram în faţa unui eşec şi era evident pentru mine că n-am putut gestiona o situaţie sufletească. Am plecat trist spre ieşire, căutând, totuşi din privire paşii Anei – care luase examenul cu brio, deşi nu fusese decât la o câteva şedinţe şi la examen. Am rămas în hol, la parter, să o aştept. A venit sfioasă către mine, ţinându-şi mapa cu ambele mâini la piept, parcă într-un gest pudic.

-         Vreau să vorbim.

Mă privea insistent în ochi, căutând parcă ceva dincolo de mine. Nu ştiam ce să spun. De aproape am înţeles că nu este Ana. Am avut luciditatea să realizez asta. dar semăna mult cu ea. Totuşi – părea complice la suita mea de gânduri, pe care părea că le cunoaşte şi le stăpâneşte.

-      Nu, nu sunt Ana de care îţi aminteşti tu, a început cu un glas slab, mergând alături de mine pe stradă. Dar ştiu despre voi. Eşti surprins? a întrebat apoi, ridicând privirea din pământ, privindu-mă cu alţi ochi.

-      Nu ştiu ce să spun... am spus uimit. Cine ești?

-      Sunt o prietenă, o cunoscută a ei...

-      Prietenă sau cunoscută? am insistat.

-      De fapt, cunoscută.

-      OK, şi ce speri să obţii, în afara faptului că m-ai făcut să pierd un examen? am întrebat uşor amuzat, vizibil mai relaxat.

-      Tudor, Cristi... Pot să-ţi spun Cristi? Cum îţi spunea ea? De ce Tudor?

-      Păi mă cheamă şi Tudor, dar Cristi e apelativul de demult. Acum, Tudor îl folosesc pentru că e mai... impunător, nu ştiu.

-      Am înţeles. Pot să mă adresez cu Cristi?

-      Sigur. Nu mi-ai spus ce vrei, de fapt – am devenit deja uşor irascibil.

-      Uite, eu am cunoscut-o pe Ana acum câţiva ani. Când nu era la mănăstire.

-      Cum?

-      Da, o să înţelegi. Nu eram prietene, ne-am cunoscut printr-o conjunctură şi – cumva, nu ştiu cum, într-un moment mi-a făcut unele confidenţe... Mi-a spus că viaţa a fost nedreaptă cu ea, că nu înţelege de ce are o astfel de soartă, un astfel de drum.

-      Dar ce probleme avea? am întrebat nedumerit.

-      Nici eu nu am înţeles prea exact..., era o combinaţie între nereuşite sentimentale şi materiale – reţeta sigură spre disperare.

-      OK, continuă! am exclamat curios.

-      Într-un astfel de moment mi-a pomenit de tine. Era entuziasmată să povestească scurtul vostru episod, în care vă întâlneați nevinovați. A spus că niciodată nu a mai regăsit acea puritate şi că ar dori să te revadă, dar nu ştia cum. Era atât de dezamăgită de ceea ce i se întâmplase.

-      Doamne, dacă aş fi știut...

-      Nu aveai cum. Drumurile voastre erau complet despărțite, Cristi.

Îmi spunea pe nume... Ce dorea de fapt?

-      Ce s-a întâmplat cu ea? Cum a ajuns la mănăstire? am întrebat nerăbdător.

-           A trecut printr-un episod de depresie groaznică..., la graniţă cu ideea de sinucidere. Asta mi-a povestit ea, atunci când mi-a povestit de tine şi de restul...

-           Când a fost asta?

-           Acum vreo 3 ani, cred, 3 ani şi ceva...

-           Am înţeles, şi TU ce vrei acum de la mine?

-           Păi... m-am îndrăgostit de tine numai din ce mi-a povestit, Cristi...

-           Încetează să-mi mai spui pe nume, te rog.

-           M-am coafat ca ea, aşa cum era atunci, am încercat să semăn cu ea cât mai mult, oricum semănam oarecum...

-           Ce voiai, să-i iei locul?? În ce scop?

-           Mă gândeam că am putea încerca... Ştii, chiar mă cheamă Ana-Maria, poţi să-ţi imginezi că sunt ea...

-           Nu cred că e o idee bună, am spus ca să nu rănesc prea tare.

-           Chiar atât de bine stai? Aud că ai avut o căsnicie lungă... Nu vrei o amantă?