De Paşte se mănâncă miel

Am revăzut zilele trecute „Sieranevada”, cel mai recent film al lui Cristi Puiu… I-am spus băiatului meu: hai să vezi un film românesc altfel decât te-ai aștepta, hai să vezi cum e tratată ideea de tradiție la români, să vezi cum ni se pune oglinda în fată, cum ne arată cine suntem. Ia-ti 2 ore și 40 și uita-te împreună cu mine!

Văzusem filmul prima dată acum vreo 6 luni, m-am uitat să văd ce redescopăr şi ce reacție va avea „noua generație” J. Pretextul este un eveniment trist şi sobru, cum ar trebui să fie un parastas, dar pe măsura consumării acestuia, apar și se dezvoltă, sau renasc vechi sau mai noi nemulțumiri, reproșuri, tensiuni. Atmosfera devine tot mai apăsătoare și, în locul unui moment cu încărcare spirituală, avem de a face cu plătiri de polițe, manifestări de frustrare, cu exerciții de indolență, iresponsabilitate sau de ignoranță. Iar în tot acest haos, personajul principal, interpretat excepțional de Mimi Brănescu, pare să rămână singura persoană lucidă, care abordează realitatea cu detașare şi umor, reușind să nu se implice şi să se situeze deasupra tuturor manifestărilor absurde, toxice. El izbutește să se protejeze într-o lume prea nervoasă, prea preocupată de ieftin, de fals, într-o lume în care felul în care am ajuns să înțelegem rostul și semnificația tradițiilor este atât de jalnic. Într-o lume în care nimeni nu-și asumă nimic.

Băiatul meu s-a distrat văzând paleta în care Cristi Puiu arată modul amuzant și totodată absurd în care cei mai în vârstă înțeleg conceptul de tradiție, felul în care aceste obiceiuri sunt mai degrabă bifate, decât înțelese și respectate, cu consecința căderii în derizoriu, în caraghioslâc. Deși m-am născut mai devreme decât băiatul meu, în discuțiile despre film m-am surprins mai revoltat decât băiatul meu împotriva acestui tip fals și superficial de a onora idei, simțăminte ce le poți trăi în profunzime, în legătură cu amintirea unei persoane dragi care a plecat dintre noi. Am înțeles cât de mic poate fi universul unor oameni şi m-am întristat din nou.

E un univers în care există, din păcate, gânduri rostite cu: „așa trebuie, așa se face, așa e bine”. Iar toate aceste abordări sunt puse în corelație cu credința… Ca și cum credința e un „obiectiv de îndeplinit”, un „must” cum se spune, pentru a fi acceptat, pentru „a fi în rândul lumii”. Facem ce face toată lumea fără să simțim noi acea trebuință, ne aliniem ca şi cum am fi la concurs. Așa am pomenit, de acord, dar de la generație la generație trebuie transmis în primul rând spiritul, ideea, pentru că felul de reprezentare a unei profunzimi se poate schimba odată cu vremurile.

Asta e părerea mea, că unii din noi înțeleg excesiv modul în care trebuie să se comporte în raport cu tradițiile, dar şi cu credința, în general. Dacă un comportament spiritual este de înțeles, mă întreb de ce trebuie să mâncăm toți la fel la un moment dat? De Florii se mănâncă peste… Să fim serioși, asta se referă la cei care au ținut post, dar nici pentru ei nu este o obligație… Iar de Paște se mănâncă miel! Şi drob! Fripturi, sarmale, etc. De ce această presiune mediatică, invizibilă, să mâncăm toți mult în zilele acestei sărbători, sau la Crăciun? De ce se înghesuie lumea în magazine, e un concurs de mâncat, de băut? Este această îmbuibare un semn al credinței?

Credința este o chestiune intimă, personală, şi nu ai de dat nimănui socoteală pentru ce simți, felul în care crezi sau taina relației tale cu Dumnezeu. Să nu justifici niciodată ce ai în inimă.

Mulțumesc pentru lecție, Cristi Puiu.