De Paşte se mănâncă miel

Am revăzut zilele trecute „Sieranevada”, cel mai recent film al lui Cristi Puiu… I-am spus băiatului meu: hai să vezi un film românesc altfel decât te-ai aștepta, hai să vezi cum e tratată ideea de tradiție la români, să vezi cum ni se pune oglinda în fată, cum ne arată cine suntem. Ia-ti 2 ore și 40 și uita-te împreună cu mine!

Văzusem filmul prima dată acum vreo 6 luni, m-am uitat să văd ce redescopăr şi ce reacție va avea „noua generație” J. Pretextul este un eveniment trist şi sobru, cum ar trebui să fie un parastas, dar pe măsura consumării acestuia, apar și se dezvoltă, sau renasc vechi sau mai noi nemulțumiri, reproșuri, tensiuni. Atmosfera devine tot mai apăsătoare și, în locul unui moment cu încărcare spirituală, avem de a face cu plătiri de polițe, manifestări de frustrare, cu exerciții de indolență, iresponsabilitate sau de ignoranță. Iar în tot acest haos, personajul principal, interpretat excepțional de Mimi Brănescu, pare să rămână singura persoană lucidă, care abordează realitatea cu detașare şi umor, reușind să nu se implice şi să se situeze deasupra tuturor manifestărilor absurde, toxice. El izbutește să se protejeze într-o lume prea nervoasă, prea preocupată de ieftin, de fals, într-o lume în care felul în care am ajuns să înțelegem rostul și semnificația tradițiilor este atât de jalnic. Într-o lume în care nimeni nu-și asumă nimic.

Băiatul meu s-a distrat văzând paleta în care Cristi Puiu arată modul amuzant și totodată absurd în care cei mai în vârstă înțeleg conceptul de tradiție, felul în care aceste obiceiuri sunt mai degrabă bifate, decât înțelese și respectate, cu consecința căderii în derizoriu, în caraghioslâc. Deși m-am născut mai devreme decât băiatul meu, în discuțiile despre film m-am surprins mai revoltat decât băiatul meu împotriva acestui tip fals și superficial de a onora idei, simțăminte ce le poți trăi în profunzime, în legătură cu amintirea unei persoane dragi care a plecat dintre noi. Am înțeles cât de mic poate fi universul unor oameni şi m-am întristat din nou.

E un univers în care există, din păcate, gânduri rostite cu: „așa trebuie, așa se face, așa e bine”. Iar toate aceste abordări sunt puse în corelație cu credința… Ca și cum credința e un „obiectiv de îndeplinit”, un „must” cum se spune, pentru a fi acceptat, pentru „a fi în rândul lumii”. Facem ce face toată lumea fără să simțim noi acea trebuință, ne aliniem ca şi cum am fi la concurs. Așa am pomenit, de acord, dar de la generație la generație trebuie transmis în primul rând spiritul, ideea, pentru că felul de reprezentare a unei profunzimi se poate schimba odată cu vremurile.

Asta e părerea mea, că unii din noi înțeleg excesiv modul în care trebuie să se comporte în raport cu tradițiile, dar şi cu credința, în general. Dacă un comportament spiritual este de înțeles, mă întreb de ce trebuie să mâncăm toți la fel la un moment dat? De Florii se mănâncă peste… Să fim serioși, asta se referă la cei care au ținut post, dar nici pentru ei nu este o obligație… Iar de Paște se mănâncă miel! Şi drob! Fripturi, sarmale, etc. De ce această presiune mediatică, invizibilă, să mâncăm toți mult în zilele acestei sărbători, sau la Crăciun? De ce se înghesuie lumea în magazine, e un concurs de mâncat, de băut? Este această îmbuibare un semn al credinței?

Credința este o chestiune intimă, personală, şi nu ai de dat nimănui socoteală pentru ce simți, felul în care crezi sau taina relației tale cu Dumnezeu. Să nu justifici niciodată ce ai în inimă.

Mulțumesc pentru lecție, Cristi Puiu.

Reflexie

Am citit undeva că într-un clasament al lucrurilor care îi motivează pe oameni cel mai mult să facă un lucru (să meargă la serviciu, să practice un sport, să facă o performanță care să necesite efort, implicare), banii, recompensa materială, sunt pe ultimul loc. Pare incredibil, dar nu banii sunt primul motiv pentru care mergem la muncă sau facem ceva care ne solicită. Și-atunci, care ar fi primul lucru care să ne motiveze?

Poate fi pasiunea pentru acel lucru, acea activitate, poate fi un istoric din familie, poate fi o constrângere, poate fi nevoia de a depăși un anumit moment dificil sau încrâncenarea de a-ti demonstra ție însuți că poți face față la ceva, poate fi dorința de a da un exemplu personal. Ce este? E o temă de reflexie...

Ce mă motivează cel mai mult pe mine?

Un zâmbet. ☺

Furia florilor

Singura lună de primăvară pe care o accept e aprilie. În martie mă dor toate oasele și carnea pe mine, iar în mai e prea cald. Aprilie, însă, e vremea perfectă pentru a visa, pentru a te bucura, pentru a aprinde bricheta timpului. În aprilie se dezlănțuie furia florilor, nevoia de trandafiri, iar fiecare ploaie deschide patimile închise de frigul iernii.

Știu că e aprilie după mirosul luminii la amiază, după vioiciunea nopților, după zâmbet, după mov.

În martie e încă iarnă, iar în mai vara e deja sosită, așa că toată primăvara, cu magia și parfumul ei se înghesuie într-un aprilie aproape neîncăpător. Cum să aibă loc în așa de puțin timp revărsarea răcorii din zori, timiditatea soarelui rușinos, ascunzându-se mereu după nori sau adierea blândă ce se ghicește seara, între florile copacilor?

Alo, mai ești la telefon?

Fragment din romanul "Silva - lacrimă şi jar", apărut la Editura ANAMAROL, 2017

Plânsetul nu s-a stins, dragostea e prea mare pentru aceşti copii minunaţi. Suferind şi pătimind. Arzând şi fierbând. Ca un fir invizibil în noapte, ţipătul lor se uneşte, undeva la mijlocul distanţei, re-fulgerând, luminând gerul. Chemările lor fac dragoste, se împletesc în mijlocul nopţii reci, într-un extaz vecin cu disperarea. De-acum, e lumină pe cer şi vreun trecător târziu îşi va fi întors curios capul, surprins de ciudata sticlire. Cerul s-a topit în acel loc, e atâta zvârcolire de licăr... Aproape distingi linia subţire ce-i leagă. Fac dragoste cu gândul, o îmbrăţişare nebună, nevulgară, curată, cu visul zburând. Îngemănare de gând fierbinte, amestec de galben şi mov...

Apoi, luciditatea de-o clipă : de fapt dragostea lor e o dramă. Ceva spune că e prea mare dorinţa de-a se fi iubit pentru a se întâlni, dar şi pentru a se despărți. Lacrimile nopții se contopesc cu lacrimile lor şi un nou fulger distruge întunericul împlinind în această seară de grație o dragoste neîmplinită.