EMOŢIONAL

Despre cât de emoțional gândim şi reacționăm se tot spune/scrie, iar unii dintre noi privesc asta cu un zâmbet în colțul gurii. Ca şi cum ar fi o laudă. Printre consecințele acestui fel de a gândi, de a ne comporta, am găsit 3 îndemnuri cu valoare de maximă, de tâlc, de adevăr profund, care sunt adesea folosite.

Iată cum văd eu lucrurile:

1.     Ascultă-ţi inima!

Din punctul meu de vedere aş răspunde cu: „Depinde…” În cea mai mare parte a cazurilor este un sfat prost. În situațiile reale şi palpabile, a asculta inima poate echivala cu a-ţi distruge viața. Dacă atunci când ești într-o situație grea, dar nu numai, îţi asculți inima, luând acele decizii care nu țin cont de riscurile reale, ești pe drum de pierzanie.

Ai o familie, copii, o viață normală. Dar întâlnești în drumurile tale pe cineva care are mirajul de o clipă şi te farmecă. Se poate întâmpla! Ascultă-ţi inima şi răspunde tentației, riscă-ţi familia, renunță la tot pentru un moft de moment? Am văzut multe divorțuri plecate de la astfel de slăbiciuni.

Ai un șef pe care nu poți să-l înghiți, care te scoate din minți, dar jobul tău este unul pe care l-ai găsit greu şi care-ţi îndeplinește nevoile. Ascultă-ţi inima şi înjură-l pe şef, ori dă-te la el ca să te răzbuni, riscându-ți cariera?

Exemple pot fi multe. Cred că acest îndemn este în regulă după ce ești pus la adăpost. Securizează-ţi cât poți viața, fii într-o zonă protejată iar acolo îţi poți asculta inima, poți dansa cu sentimentele fără să riști o pierdere de nerecuperat. (îmi amintesc de o astfel de situație în  celebrul „Două lozuri” al lui Caragiale)

„Ascultă-ţi inima” este un lux.

2.     Să nu te schimbi, să rămâi așa cum ești!

Este un îndemn valabil în puține cazuri. Adesea, căutând acea zonă protejată, încercând ca fiecare să ai o viață, întâlnești diferite obstacole pe care trebuie să le depășești. Tipologii de oameni, situații complicate, care reclamă adaptarea comportamentului, împrospătarea valorilor, luarea tuturor măsurilor şi deciziilor care să te pună pe calea de învingător. Adesea trebuie să te schimbi, să renunți la unele metehne, concepții, ce nu sunt compatibile cu succesul tău.

Poate ești o persoană cu anumite defecte, ca toată lumea, poate cu unele încetineli, dar vrei să răzbați. Ascultă-ţi inima şi nu te schimba, rămâi cum ești iar oamenii nu te vor integra, nu vei primi o șansă la carieră, vei fi în afara șansei?

Ai un prieten bun, în care ai încredere, pe care te bazezi să te ajute pe un drum important din viață. Ce să facă prietenul tău? Să-ţi facă pe plac spunându-ți să rămâi așa  cum ești, să nu te schimbi, riscând nereușita pentru că împlinirea cere o schimbare din partea ta? Dacă în joc este viitorul unui copil?

„Să nu te schimbi, să rămâi așa cum ești!” este un sfat ce îndeamnă la egoism.

3.     Nu-mi pasă de ce zic alții!

Oare? Și acesta pare un îndemn valabil doar în situațiile când ești pus la adăpost. În rest – cam depindem de alții. Majoritatea dintre noi suntem oameni obișnuiți, fără acces la privilegii, bogății, avantaje majore. Doar de acolo, de pe acele platforme poți avea trufia să strigi așa ceva.

Ne valorizăm prin alții. Permanent depindem în viață de alți oameni, tot ce facem trece prin filtrul celor care decid pentru ceea ce vrem să fim, sau am devenit şi vrem să îmbunătățim. La școală, la serviciu, în carieră, întâlnim oameni de care depindem, de părerea cărora ne pasă, pentru că ne influențează direct.

Am auzit pe cineva care scrie poezii că nu-i pasă de părerile altora despre versurile lui, că el scrie pentru el. Atunci de ce le pune într-un spațiu public? Dacă ar fi cum spune el, le-ar recita singur acasă… Să fim serioși.

Nu poate să nu-ţi pese de ce zic alții dacă vrei să faci ceva în viață.

„Nu-mi pasă de ce zic alții!” este doar o răbufnire de orgoliu.

Nu sunt eminamente rațional, cum s-ar putea crede. Nici vorbă! Dar încerc să nu cad pradă emoționalului, stereotipiilor, felului facil de a judeca lucrurile. De la caz la caz e totul. Încerc să-mi rezolv problemele şi după ce am închis bine ușa, pot să cânt la chitară. Pot să plâng, să râd, să simt. Dar trebuie să nu le amestecăm. Când e vorba de a fi rațional, fie şi din spirit de conservare, trebuie să te salvezi. După aceea este timp de muzică.

Sigur – sunt oameni şi oameni. Dar aceste îndemnuri, rostite cu semne de exclamare, sub imperiul fierberii simțirii, așa cum le-am văzut de fiecare dată, sunt sfaturi nepotrivite de viață. Sunt doar emoţii.

Probabil vor deranja opiniile acestea, dar îmi asum să le împărtășesc, pentru că de multă vreme tot văd aceste îndemnuri şi de fiecare dată sunt contrariat. Nu se poate şi cu porcul gras în bătătură şi cu slănina în pod – acesta e un adevăr greu de acceptat.

3 cuvinte

Care sunt primele 3 cuvinte care-ţi vin în cap, atunci când se apropie Crăciunul? Primele 3 gânduri?

La mine - poate părea ieșit din așteptări, însă primul este scut.

Vreau să mă fac scut împotriva presiunii mediatice, dar resimțită la tot pasul, de a petrece toți, în același timp, de a mânca şi a bea ca la un concurs. Toți aceleași mâncăruri, aceleași rețete, aceleași băuturi, aceeași muzică. Sau aproape!. Prefer spiritul tradiției şi prefer să aleg singur când, unde, cum şi în ce fel o voi face, pentru că socotesc această sărbătoare o chestiune de intimitate cu mine însumi, nu o desfășurare pe care să o împart cu toată lumea, căreia îi opun acest scut.

Al doilea cuvânt este lacrimă.

Pentru că această sărbătoare mă copleșește într-atât, declanşându-mi emoții puternice ce mă fac să plâng. Când plâng, eliberez din prea plinul sufletului, iar lacrimile semnifică gândurile mele, ce se limpezesc cu această ocazie. Trăirile interioare se desfac şi se înșiră într-o carte pe care o țin cu atenție în mâini. Lacrimă cu lacrimă, mă înalț, iar fiecare plâns este o descătușare.

Al treilea cuvânt este culoarea alb

Pentru sufletul meu, Crăciunul este la confluența dintre sfârșitul unei etape şi începutul alteia, iar culoarea alb însemnă acel început. Alb înseamnă puritate şi forță deopotrivă, iar eu așez în fiecare nou început speranța albă şi strălucitoare, visurile mai zglobii ca niciodată, lumina care vine din credință.

Crăciun frumos tuturor!

Cerșire de iarnă

Sfârşit de toamnă, albastră de frig,

Între frunze nu-i nici un ecart.

Gene din frunze strigă şi-mpart

Cerşire de iarnă,

Potop de cerşire şi nu-i nici un dig…

Toamna sunt eu în fiece clipă,

Gerul mă cheamă, îşi strigă sosirea.

Sfioase - frunzele nu-şi trădează firea,

Cerşire de iarnă

Cu gândul la tată, din nou se-nfiripă.

Negociem timpul care-a mai rămas.

Contractele, însă, se măsoară-n ploi…

Nu-mi ajung crengile, nici copacii goi.

Cerşire de iarnă -

Purtare de vină la fiecare pas.

Cerşire de iarnă, povară răcoare,

Toamna îşi luptă fiecare ceas…

Din tot ce-am promis, atât a rămas:

Plecare de toamnă…

Cerşire de iarnă… magică… mare!
                                     
                                               - 2012 -

O zi din viaţa mea

M-am trezit transpirat, iar patul era plin de frunze.  Mi-am curățat privirea cu aripile vântului, apoi am intrat în camera de duș. M-am spălat cu adierea pe care o visasem azi-noapte, mi-am pieptănat gândurile, apoi am șters fereastra către cer.

La micul dejun am sorbit din răsăritul soarelui ce mă aștepta să mă trezesc şi să mă bucur şi am savurat două felii de fructe aromate de anotimp. Acorduri de muzică proaspătă se aud în surdină în timp ce fâșiile de ceață de afară se topesc lin în prima lumină a dimineții. Înainte să plec, am băut un pahar mare de apă. Apa pare să fie singurul lichid prieten într-un timp prea aspru.

Am mers apoi în târg, să cumpăr ceva pentru casa sufletului. Am luat pachețele cu blândețe, prăjituri cu gând bun, sirop de zâmbet. Iar cel mai de preț lucru a fost cutia cu porția mare de răbdare - strict necesară pentru salvarea sufletului. Pe stradă n-am văzut nicio mașină, am simțit doar aerul şi respirația de Sus, împletindu-se cu razele inimii mele. Pe drum, oameni grăbiți, strigând la ei înșiși, vibrații şi alergări, fum galben, cântece desfăcute. Totul e să mergi înainte şi răul se sinucide.

Acasă, visele așteptau cuminți pe canapea, transformând secundele în microni de jar în timp ce pentru mine după-amiaza va fi un nou prilej de dialog cu anotimpul de aur, de dăruire şi primire deopotrivă a semnelor galbene potrivite de timp; gândurile şi bucuria lor vor discuta cu dezinvoltura ploii, povestind ce este de făcut ca magia acestui anotimp să nu se piardă.

Seara, după ce răsfoiesc câteva pagini care miros a carte proaspătă, din care aflu dialoguri şi scântei ce-mi îmbogățesc grădina cu simțiri, mă întrec iar şi iar cu reflecțiile lunii, adulmec reprizele de răcoare dintre copacii tot mai goi, apoi beau un ceai negru ca noaptea cuminte şi înaltă. În casă sunt suspendate emoții, se scurg picături de liniște şi mângâie izuri ce hrănesc pârgul speranțelor ce dau buzna şi se iau la întrecere cu lumina.

Înainte să adorm, plâng puțin, învins de nostalgii şi sensibilități. Întotdeauna mă întreb dacă lumea s-ar putea schimba, întotdeauna mă mir de inedit, de reinventare, însă fără să mă tem. Totul pălește în fata misterului nopții ce va să vină, iar fiecare nouă zi va deschide o nouă ușă  porții sufletului spre o altă împlinire.

Vă spun un secret: viața e frumoasă.

Cheile sunt lăsate în uși

Fug de cuvintele mari fără conținut, nu-mi plac cele pompoase, pretențioase, încerc doar să gestionez vălul albastru, blândețea din ceruri, mirajul unui nou început, speranța.

Dacă privim lumea ca pe o structură cu diferite niveluri, putem realiza cât de puțin este necesar să urcăm un etaj, cât de aproape este următoarea treaptă. Numai sufletul să vrea, să poată... Lumina circulă peste tot, cheile sunt lăsate în uși, iar noi orbecăim căutând căi spre nicăieri când, de fapt, suntem atât de aproape de ceea ce am vrea să căutăm. Pare greu, dar e atât de ușor să atingi alt tărâm. Unul mai bun.

Azi am călătorit în viitor și am văzut că atunci când voi fi murit regretul cel mai mare nu va fi trecerea în altă dimensiune. Regretul cel mai mare va fi că nu aș putea fi împlinit cu viața scursă, cu colțurile în care mi-a umblat emoția. De aceea, întors din această călătorie fantastică, mă grăbesc să găsesc cheile lăsate în uși, să plâng, să mă înalț, să rup lacătele ascunse dincolo de uşi. E atât de simplu.

Da, simplitatea este calea cea mai puțin copleșitoare, zâmbetul, încrederea, așteptarea bună. Nu trebuie să mergi în vârful picioarelor, trebuie doar să faci pasul lin, nu trebuie să porți mânuși, doar mâinile trebuie să-ţi fie curate. Iar dacă nu crezi, uită tot ce ţi-am zis.

Am uitat să vă spun că în călătoria aceea m-am întâlnit cu El. Vă dezvălui un secret. ştiți ce mi-a spus? Că am mână liberă să-mi fac viața așa cum vreau. Dar decizia să o iau eu, cu bună credință, iar El mă va susține mai departe.

Bună dimineața la toată lumea ☺

COMPLICE

E foarte greu să găsești pe cineva empatic cu tine, să existe o atitudine pozitivă, de susținere, când ești într-o anumită situație. În general, fiecare o știe pe a lui, e preocupat de propria-i viață şi puțin îi pasă de freamătul interior al altuia. De aceea, cel mai bine este să nu cauți un anume sprijin, chiar dacă ai nevoie de el, preferabil e să rămâi realist şi să încerci să-ţi iei din altceva seva şi fărâma de gând bun, speranța.

Nu poți judeca pe nimeni şi ideea nu e de învinovăți pe cineva. Cel mai bine e să-ţi analizezi alegerile, opțiunile, făcând comparații raționale şi privind drept. În final, inclusiv după asumarea unor riscuri, constați că ești într-un punct mai bun. Avem astfel ocazia să realizăm că cel mai bun mod în care putem avea un viitor favorabil este să construim chiar noi acel viitor, cum spunea cineva. Unii vorbesc despre noroc. Dar acest noroc îl poate inventa fiecare dintre noi. Lipsindu-se de un suport exterior ce nu vine şi abandonând așteptările care neîndeplinite, creează dezamăgire, asumându-ne riscuri, făcând alegeri îndrăznețe.

În viață nu trebuie arsă nicio etapă. Fiecare experiență ne învață ceva, fiecare treaptă ne pregătește pentru următoarea, şi toate astea ne dau limpezimea să facem cele mai bune alegeri. Iar asta nu intră în contradicție cu conceptul de destin sau cu credința, sunt sigur că Dumnezeu îi ajută pe cei îndrăzneți. Privit astfel, Dumnezeu este mai degrabă un complice cu care „complotez” pentru binele meu în propria intimitate.

Fără pompă, fără festivism sau declamații inutile.

Supermarket

Ar fi trebuit ca la naștere să știm adevărul… Să ni se spună ce variante avem. Înainte de a alege un culoar în viață, trebuia să aflăm: sunt câteva opțiuni. Dacă mergi pe drumul A, de exemplu, vei avea atuurile x şi y, dar vei avea dificultățile z şi k. Şi tot așa, dacă mergi pe drumul B, sunt avantajele astea şi dezavantajele celelalte. Apoi drumurile C, D sau E, vor fi fiecare cu particularitățile lor.

Şi fiecare ar fi gândit: a, deci ce mă interesează mai mult? Ce pot ignora, ce mă afectează cel mai puțin? De ce am nevoie mai mult? Atunci alegi. Iar dacă ai ales, nu mai ai ce pretinde mai târziu! Doar că Dumnezeu a ales pentru noi. Împreună cu noi.

Dar acesta e un mod fatalist de a gândi, pentru că destinul mai depinde şi de fiecare. Mâna destinului se amestecă şi se însoțește cu puterea ce ne vine din interior de a merge pe unul din drumuri. Dar sunt toate drumurile prestabilite? Conțin ele combinația de plus şi minus? Cât şi cum putem crea propriul drum?

Oamenii se compară între ei. De obicei fiecare își dorește ce are altcineva. Însă, este posibil să extragem din însușirile altora şi să le atașăm la persoana noastră pur şi simplu? E ca şi cum te-ai duce la supermarket şi ai lua din raioane, dintre: sănătate, inteligență, aspect fizic plăcut, succes, şi așa mai departe. Pe care le lipești de tine.

Mi se pare un mod egoist de a gândi şi naiv în același timp. Pentru mine au trebuit să treacă 50 ani ca să… încerc să înțeleg că cine realizează şi își asumă propria condiție, cu tot cu eventualele frustrări, acela se poate împăca cu sine însuși. Iar singura armă la dispoziție este schimbarea, a cărei eficiență depinde de atitudine.

Cine nu – nu.

Când crezi

Când crezi că le-ai văzut pe toate, viața bate filmul din nou şi lucruri inimaginabile se petrec. Când ajungi la capătul răbdării, când crezi că nu mai există resurse şi speranță, speranța însăși se arată, zâmbind de sub o piatră. Când crezi că ai pierdut, că ai alunecat, când se surpă dintr-o dată pământul sub tine, apare de nicăieri o șansă, un mâner de care să te apuci, o luminiță care să te ajute să introduci în încuietoare cheia ce deschide ușa disperării.

Dumnezeu se joacă cu noi.

Sau ne dă exact acele experiențe ca să vedem cine suntem şi ce trebuie să facem. Ce trebuie să facem cu credința, cu speranța, cu înălțimea, cu căderea. Lucrurile nu se petrec cum vrem noi, ci cum este bine. Dintre valorile cele mai de preț pe care învățăm astfel să le apreciem sunt: autocontrolul, încrederea în sine, combativitatea şi regina RĂBDARE.

De fapt, Dumnezeu ne iubește.

Dans între piloni

Nu e despre părerea mea e mai bună decât a ta, nu e despre cine e mai convingător, despre cine e mai credibil. Nu e despre „eu dețin adevărul absolut”, nici despre reputații, bârfe, insinuări. Nu.

E vorba despre adevărul fiecăruia, despre felul în care ne împăcăm cu soarta noastră, despre dorința de a ne simți confortabil, liber. Despre asta e vorba? Știu că sunt incomode reperele declarate, dar fiecare din noi le vede, le simte, le acceptă în sinea lui. Oricât am contesta, sunt lucruri pe lume cu valoare de absolut, ca niște piloni, în jurul cărora se poate țese o deltă de influențe, înțelesuri şi variante. După mintea și sufletul meu, acești piloni ar fi: NEGRU, ALB, ADEVĂR, MINCIUNĂ, sus, jos, moale, tare. Şi mai sunt câteva. Vă invit la rațiune.

Viața e un dar. Fiecare face cu darul primit ceea ce vrea: îl risipește, îl complică, îl pune sub semnul întrebării, sau îl adoră, se bucură de el. E normal să existe un joc în comportament, un nivel de pierdere și de aproximare. Toleranța te învață să accepți tot. Sau aproape tot. Şi să supraviețuiești.

Pentru că nu contradictoriul părerii e problema ci felul în care e afișată aceasta. E un dans în care trebuie să intri, o legănare, un zbor printre pietrele incasabile ale orgoliilor, o plutire pe zâmbetele ițite din câteva priviri pătrunzătoare. E şi o muzică insinuantă, cu accente uneori, un parfum abia sesizabil de gând răsturnat cu iz de galop şi o scară. O scară lungă, cu trepte firave şi margini concave, pe care să te sui să poți ajunge pe platforme la care putini au acces. Vă invit la spirit.

Nimănui nu-i pasă – acesta e adevărul.

Cu marea în ciorapi

             Mâine e duminică. Duminică de vară senină, vie, taină, pol ceresc şi vină așteptată... Se-aude chemarea nopții, ca razele lunii să poarte o nouă victorie! Peste drum, oamenii cântă în surdină imnul verii trecute - o melodie lângă soare, fără refren, căldură pierdută la subțiori, toropeală ascunsă în întuneric, zori chemați de nopți fără sfârșit! Mi-e vară. Şi aş vrea să plouă.

Într-o zi ca asta a venit pământul fierbinte şi a strigat apa, gândul a alunecat pe zăpada razelor de lună iar viaţa s-a revoltat: De ce? De ce vântul urcă pe crengi, de ce simţurile încremenesc, de ce palmele mor?

Vara duce pe umeri povara dulce a gândului mistuit, arsura începuturilor, mirarea iubirii. Florile stau să evadeze din cântul grădinilor, luminile par să se-mbete, se lichefiază albastrul pornirilor de dor, iar verdele se așează la masa odată cu Dumnezeu. Toată așteptarea frigului se transformă în minciună, o farsă de sâmbătă după-amiaza, cu inima scoasă din pieptul prea zburdalnic.

Ochii aleargă şi transpiră, iar proştii timpului se minunează: Cum? Unde e marea turcoaz să ne surpe visul, unde   s-au ascuns valurile preaplinului? Cred că iubirea e o stare albă, subțire şi neglijentă. În iulie, zborul se naște din cădere iar săruturile se studiază la școală. E ... vară.

Poimâine, muzica va fi amintire. Până la iarnă vor veni viermii vremii să ne distrugă pânza de jar, deliciul merelor necoapte, hotarul de apă, scoicile... Nu mi-e teamă de zadar, doar mi-e drag de crengile plictisite, ce abia aşteaptă dictatura de stropi. Vara, frunzele ţipă, iarba exclamă iar pământul râde. Suntem noi.

Azi, plina vară ne înfășoară cu nisip, cu flori şi cu prosoape roșii. E absolută viaţa fără nori. Curajul moare în faţa nefirescului. Culorile se-amestecă şi ne fură pofta de grindină, surâsul galben. Nu e rost, e puțin, dar sus, atât de sus, ca să poţi dormi cu greierii pe pernă şi cu marea în ciorapi. Abscons, stăpânește visarea, ca un dar împachetat în rouă. 

TRENUL

Îmi imaginez viața ca pe un drum. La început mergi pe o alee, nu știi unde te afli, nu știi ce urmează.

Apoi, sunt poduri, prăpastii, drumul se poate îngusta, sau poate deveni abrupt. Totul e să mergi mai departe. La un moment dat vin trenuri. Trebuie să te sui într-unul! Să nu mergi veșnic pe jos, pentru că ai să obosești prea devreme şi nu poți ajunge departe. Trebuie să iei trenul potrivit, trenul cel mai potrivit pentru tine. Şi să nu te lași influențat de unii din jurul tău care, neavând ca tine șansa urcării într-un tren, îţi spun să nu te sui. Cei care fac asta nu ţi-au fost prieteni, așa că poți să renunți la ei. Prieten îţi este acela care, văzându-ți șansa, te încurajează să o îmbrățișezi, chiar dacă el nu are un tren la fel de frumos în care să se urce.

Începutul e cel mai greu, apoi, cu timpul, se aleg cele bune de cele rele. N-o să mai fie așa greu să te sui într-un tren şi mai rapid, şi mai luxos. Te vor căuta ele, aceste trenuri pe tine, dacă vei rămâne în spiritul în care ai fost la primirea primei șanse. Să nu dai înapoi. Trenul va merge mai repede, mai încet, mai sus sau mai jos. Va avea o viteză din ce în ce mai mare dacă te-ai suit în trenul tău.

De aceea, fiind în viteză, unele lucruri nu le vei putea vedea. Nu vei avea timp să zăbovești în anumite puncte. Pentru că trenul aleargă. Dar aşa, din mers, multe poți intui! Inteligenta, gândul bun, sufletul, te vor ajuta să iubești o gară prin care treci cu viteză foarte mare. Şi viteza creste… iar aici e toată viața ta. Trăiește-o!

După o anumită vârstă, viteza trenului scade din ce în ce… Dar aici e avantajul acestei vârste: mergând cu viteză mai mică, ai timp să vezi ceea ce anterior nu ai observat, nu ai sesizat. Vezi cu alți ochi un gest, o reacție, un zâmbet sau o supărare. Un plânset. Vezi, înțelegi şi trăiești credința, îl simți pe Dumnezeu cu adevărat în suflet, te bucuri de fiecare dimineață ca un copil şi te inundă fericirea când lucruri mici ţi se întâmplă. Mergi mai încet şi poți vedea peisajele din tren, vezi florile, vezi culorile, asculți muzica anotimpurilor, trăiești relaxat şi ai timp de tine.

Şi trenul merge… Chiar dacă mai încet, ai împlinirea să ajungi şi să te bucuri de locuri noi în liniște, să descoperi fațete şi trăiri ce nu credeai că vei avea vreodată timpul, emoția să le primești. Fiecare vârstă are frumusețea ei.

Îmi imaginez viața ca pe un drum. Iubesc trenurile din viața mea, pe care le-am căutat cu îndârjire, iar trenul în care sunt şi care a încetinit acum sper să se oprească cât mai departe.

Şi cât mai frumos.

Zodia racului

E zodia în care aerul fierbe, în care lumina alunecă de pe fiecare frunză, e atunci când cerul râde. E timpul ploilor calde şi violente, al dimineților pietrificate.

Suntem în zodia racului.

Dar ne întâlnim cu un timp în care nepăsarea alungă dramul de empatie din noi, cu un veșmânt al unei veri agresive, în care muzica e plesnită pe pereți, iar cizmele calcă picăturile noastre de suflet, scurse din somnul de după amiază. Aș vrea să redevin copil și să retrăiesc o seară de vară, aș vrea să concentrez acolo fiecare speranță ce se zbate, chinuită de nefiresc, de lăturalnic, de zadar.

Nu-i vara de vină, nu-i zodia, e ritmul în care se scurg orele, e apa temerilor, sunt luptele din priviri, confecționate cu zeci de cărămizi de lacrimi. Nu e prea cald, doar frigul e prea puțin, motoarele sufletelor nu se mai reglează. E ca şi cum n-a plouat, dar totul e ud.

Într-o altă viață geana şi sulița se echilibrau, culorile se amestecau într-un dans frumos al nuanțelor. Într-o altă existență luna adormea pe fotoliu seara, privind la cerul râzând – poate singurul care nu ne-a trădat. Mă întreb ce anume a născut voluptatea de a răni, frenezia de a fi izolat, ușurința de a fi ipocrit.

Anotimpul trebuie să fie al tuturor, nu doar al unora ce răzbat. Mă voi simți stingher să mă împlinesc doar eu într-un univers deteriorat, alimentând o izolare pe care chiar eu o pun pe tapet. Mă uit în jur şi văd o vară prea încărcată cu goluri de rău, cu căderi în hău, în care se târăsc raze de soare pe funduri de lac secat, cu aerul fiert şi revărsat peste zâmbetul nostru, arzând fiecare fir galben. E un amestec de nervi şi ignoranță, de nepăsare şi intoleranță. Ar trebui să fim într-o zodie blândă, transpirând bucuria, dar nu se simte decât un bici vajnic şi neregulat, provocând dezamăgire, durere, rană. Un sentiment de boală care avansează.

Poate de aceea i se spune şi zodia cancerului.