Concertul (un fel de fabulă)

Se spune că odat` un iepuraş naiv

Mergând prin viaţă-n drumuri şi cărări

Trăindu-şi viaţa între mări şi ţări

S-a rătăcit pe scări

Fără motiv.

 

La umbră şi-a dorit, ori un tufiş

De soare arzător şi ascuţit.

Să îşi ferească suflul obosit

Tot căuta, dar n-a găsit

`Scunziş.

 

A apărut deodată un copac ceresc

Un pom cu umbră din lumină

Spre el s-a dus privirea lină

Spunând cu inima senină:

Sosesc!

 

A mers către copac încet, greoi

Pe drum cu gropi, uşor, puţin,

Înaintând gingaş şi lin.

Când a ajuns deja-i prea plin

Noroi!

 

Deşi la umbră, a strigat protest

Vreau bine fără rău – spunea.

Deşi era acolo tot striga

Vreau numai bine-n viaţa mea.

Contest!

 

Timid, viaţa spune: e-un concert

Cu sunete stridente dintre clape

Cu stele-ndepărtate sau aproape.

Dar el declamă dintre pleoape:

Nu iert!

 

Morala se insinueaz-uşor, ncet:

Ca un refren sculptat în gheaţă

Nu judeca un rău din faţă.

Urcuşul şi căderea sunt în viaţă

La pachet!

Zbierea

 Motto: "Nu se poate justifica o faptă rea, făcută cu intenție bună" - Toma de Aquino

N-am de unde să ştiu cum gândeşte un animal. Cu toate că, la prima vedere, animalele nu par a fi aşa de greu de descifrat. Când spui animal, te gândeşti la ceva simplu, chiar sălbatic – depinde de animal. De mult se vorbeşte despre inteligenţa animalelor – aceasta se măsoară în forme diferite, de la răspunsul la stimuli, studiat la începutul secolului 20 de Pavlov până la tehnicile moderne de dresaj, de azi. Toate trimit către un soi de inteligenţă animală, care te fac să te întrebi care este universul animalelor. Ce gândesc? Cum gândesc? Trăiesc într-o lume paralelă odată cu noi? Au un sistem de gândire sau instincte asemănătoare?

Când eram copil adoram desenele animate! „Doamna şi vagabondul”, „101 dalmaţieni”, „Cartea Junglei” erau printre preferate. Ca să nu mai vorbesc de „Tom şi Jerry”! În toate aceste poveşti animalele erau precum oamenii: vorbeau, simţeau, aveau emoţii şi trări. Era un fel de a ne pune pe acelaşi plan – pe animale şi noi, copiii, ceea ce ne dădea senzaţia că suntem şi noi nişte animăluţe, cu tot cu frumuseţea şi fragilitatea lor. Fiind părtaşi la aceste frumoase poveşti ale copilăriei, era o cale ca noi să extragem învăţăminte, tâlcul, în timp ce ne distram. Peste ani, undeva, într-un colţ de suflet au rămas aceste episoade pline de candoare, care ne hrăneau curăţenia şi delicateţea specifice unei vârste unice. Trebuie să recunosc că dacă răsfoiesc canalele TV într-o după amiază de duminică plictisitoare şi ajung la un astfel de desen animat „vintage”, rămân acolo, zăbovesc o vreme, în timp ce în colţul gurii se iţeşte un zâmbet pe care nu-l pot controla.

Am avut un căţel când eram copil, era fată şi o chema Cici. Cât am mai plâns când a murit! Am înmormântat-o undeva, în spatele blocului cu prietenii de joacă, ţin minte că a fost o chestiune foarte serioasă asta, cu tot cu imitarea ritualului pe care îl văzusem sau de care auzisem că se face în astfel de situaţii. La maturitate, viaţa m-a purtat în toate direcţiile, iar ca să cresc un animal, însemna să fiu prezent lângă el, să-l îngrijesc şi să-l hrănesc, dar nu am avut niciodată această libertate. Lumea animalelor rămâne, în viziunea mea, o lume mai pură, mai curată de demonii umani, o lume în care ne putem regăsi echilibrul şi zâmbetul, atunci când viaţa ne plezneşte.

Câteodată, în călătoriile mele merg pe stradă şi văd un câine, sau o pisică... Uneori mă întreb: Care e povestea ta? De unde vii? Ce te doare? Ai nevoie de ceva? Ce fel de viaţă ai, suflete? În loc să mă las frământat de săgeţile zilei, de cuvinte care rănesc, de intoleranţă şi ignoranţă, ar fi bine să mă las purtat în lumea valurilor de gând ale unui căţel, a cărui privire te topeşte. Ce este acolo, în acei ochi blânzi? Durere? Rugă? Căldură? "Omul are nevoie de un vis ca să suporte mai ușor realitatea”, spunea cândva Freud. Visul poate fi o armă secretă, alături de credinţă, în lupta vieţii.

... Iar în visul meu este vorba de un câine maidanez – ei sunt cei mai oropsiţi, că n-au siguranţa unei vieţi sub protecţia stăpânilor. Dar sunt chiar ei stăpânii propriilor vieţi! Căţelul din visul meu seamănă cu cel care se aciuase pe lângă blocul meu cândva. Îl chema Zbierea (nu ştiu cine îi dăduse numele ăsta, că nu lătra aşa de tare, săracul!) şi era de talie medie, cu un colorit mai degrabă către maroniu deschis, aşa cum erau maidanezii, în majoritatea lor. Avea o coadă albicioasă şi uşor stufoasă şi, în cea mai mare parte a timpului părea jigărit, dar uneori mergem cu prietenii la lac, ne însoţea, iar acolo, mai ales vara, intra cu noi în apă, unde se mai curăţa. Era un câine ca oricare altul, nimic ieşit din comun, la fel ca cel din visul meu. Iată, Zbierea s-a întors din copilăria mea şi mă vizitează în vis, dar acum trăieşte o poveste, la care asist şi n-am cum să intervin.

Undeva, într-un loc nedefinit este eroul meu... Nu-mi dau seama în ce colţ de lume, ce oraş, deşi mă străduiesc să văd mai clar. Străzile sunt murdare, sunt resturi de şantier, oamenii îl alungă cu cizmele lor pline de noroi. Viaţa e dură pentru Zbierea, mai ales că nu e singur în peisaj, este alături de puiul lui, alături de care se zbate pentru supravieţuire. Pe pui îl cheamă Cici, ca pe Cici a mea, pe care am iubit-o atât de mult în copilărie. Mama lui Cici, Zdrenghea (a existat şi această căţeluşă în copilăria mea, l-a însoţit o vreme pe Zbierea în faţa blocului, apoi a dispărut), aşadar mama lui Cici, ca şi în cazul meu, dispăruse de o vreme bună! Cine ştie ce i se întâmplase... Cici îşi purta paşii în preajma tatălui, Zbierea, care îi ducea grija aşa cum putea el mai bine. Dar pericole sunt la tot pasul.

Într-o seară, o haită i-a atacat. Probabil voiau să-şi marcheze teritoriul acolo. Cici a rămas ascuns între nişte gunoaie, după pietre, în timp ce Zbierea a atras haita să-l urmărească în alt cartier. Câinii turbaţi l-au urmărit şi nu au mai ştiut să se întoarcă apoi unde voiau să-şi marcheze teritoriul, dar aproape că l-au linşat pe Zbierea. Când s-a întors, Cici l-a întrebat: de ce m-ai părăsit? Ca să te apăr, a spus el trist. Altă dată, au făcut foamea, el şi Cici câteva săptămâni la rând. Pur şi simplu, nu găseau nimic! Până a apărut o bătrânică. A început să-i mângâie pe amândoi şi le-a dar ceva de mâncare. Cici şi-a potolit foamea cu bucatele dăruite de bătrânică, iat Zbierea s-a hrănit cu mângâierile femeii, cu bunătatea ei din voce. El era puternic!

Uneori, Zbierea îl învăţa pe Cici diferite trucuri. Ca să poată supravieţui când va fi mare. I-a spus că viaţa de câine este foarte grea pe străzi, dar este demn să rămâi stăpânul tău. Să fii liber. L-a învăţat străzile, l-a învăţat unde să se ascundă de pericol, l-a învăţat să creadă în el şi să nu-i fie teamă. Să fie încrezător l-a învăţat, să aibă ceea ce oamenii spun „atitudine”. L-a învăţat că orice obţii în viaţă costă muncă, implicare, efort. Chiar suferinţă. „Să fii puternic”! – i-a spus într-o dimineaţă. Apoi a plecat.

Unde eşti, tată? se întreba Cici după câteva zile. Mi-e foame. Peste alte câteva zile, s-au arătat pericolele care se arătaseră anterior, dar cărora le făcuse faţă Zbierea. Cici crescuse, de-acum. A folosit tot ce-l învăţase tatăl său şi s-a descurcat. Era puternic, aşa cum îi ceruse tatăl său! Dar îl ura pe Zbierea, care îl lăsase singur, cu toate că era mândru de ceea ce reuşise. Într-o zi a venit şi Zbierea înapoi... Unde ai fost? A întrebat Cici nervos. De-ai şti prin câte am trecut! Ştiu... a răspuns Zbierea în surdină.

M-am trezit brusc din vis, leoarcă. Am febră? Transpir? Ce se întâmplă? Unde sunt?? E un vis sau realitate? Cine sunt eu, Zbierea sau Cici? Uf! M-am schimbat de tricou şi am mers la baie să mă spăl cu apă rece pe faţă. Aveam ochii împăienjeniţi de somn. Ceva mă consumă, parcă n-am dormit de câteva zile. Înapoi în pat! Voiam să văd ce s-a întâmplat cu eroii mei, să continue visul. Dar... nu reuşeam să adorm la loc. Aveam un ţiuit în urechi, iar în spatele pleopapelor apăreau vagi, steluţe. Cât a durat asta? La un moment dat, am deschis ochii. Zbierea nu mai era câinele de altă dată, se jigărise şi mai mult, chiar dacă încerca să ascundă asta. Se rănise la o lăbuţă, şchiopăta uşor la un picior, şi avea pe trup încă urme, zgârieturi de la alte lupte anterioare, ori de la pietrele aruncate odată de nişte oameni beţi asupra lui. Nu-i muşcase, deşi ar fi putut! Zbierea nu muşcase pe nimeni.

Cici era acum un câine zdrahon, cum se spune. Dar avea lumea lui, viaţa lui, aşa cum Zbierea îşi dorise. Era mai puternic decât tatăl său, mai dominant, mai important. El nu a mai întâmpinat aceleaşi dificultăţi la maturitate ca tatăl său, vremurile se schimbaseră – şi în bine, şi în rău. Dar tot ce îi dăruise tatăl său, toate învăţăturile, toate emoţiile, trucurile, puterea interioară, toate erau acolo, depozitate la loc sigur. Zbierea adunase dureri, frământări care-l transformaseră şi pe el. Pierduse din răbdarea şi forţa de odinioară. Uneori era chiar nesuferit pentru cei din jur, chiar şi pentru Cici, care mergea pe căi pe care tatăl său nici nu le visase. Fiecare generaţie are alte repere, dar valorile rămân aceleaşi, sau aşa ar trebui să fie – îşi spunea trist, Zbierea. S-a vorbit mult de lupta între generaţii, dar nu există o generaţie mai bună decât alta. Fiecare este altfel, dar trebuie păstrate valorile şi trebuie să se construiască poduri, nu ziduri.

Zbierea se simţea vinovat de zidul care îşi făcuse loc între ei. Făcuse destule greşeli, dar ajunsese la capăt de cursă cu capul sus. Iar zidul creştea. Ce îl făcea să crească? Ce am de făcut? Am făcut şi bune şi rele, nu sunt perfect. Aşa am ştiut eu să trăiesc spunea către cer Zbierea. Am greşit? Doamne, iartă-mă! Mă bucur să ştiu puiul bine, chiar dincolo de zid, chiar dacă pietrele din zid lăcrimează. Gândurile au umblat vagabonde, întrebările alergau rebel prin mintea lui Zbierea, iar durerile lui băteau cu putere în zidul de nezdruncinat. Niciodată, Zbierea nu suferise atât. Nici când fusese linşat de haita ce-i ataca familia. Dar un zid poate fi fisurat cu o lacrimă. Oare?

Poate zidul va cădea într-o zi, dar ce se va mai alege? Ce rămâne? Cine supravieţuieşte şi cum? Sufletul este ca o foiţă, ca un şerveţel. Dacă este mototolit, orăvit, nu va mai fi niciodată la fel, oricât s-ar încerca. Zbierea se obişnuise cu acest zid şi încerca să îşi trăiască viaţa, înfrânând suferinţa ridicării zidului. În tot acest timp, această suferinţă nu s-a atenuat. Din contră. În mintea lui se dădea o luptă între tot ceea ce trăise şi sentimentele de vinovăţie insinuate prin mortarul zidului de cărămidă arsă. O vorbă veche spune: caracterele se pot modela dar nu se pot schimba. Nu poţi face din cineva ceva care nu este. Pur şi simplu nu se poate. Şi – cred mult în faptul că acţiunile au consecinţe. Chiar dacă aceste consecinţe pot fi nefaste şi de nereparat. Am vrea să luptăm cu destinul, dar destinul ne dă mat.

... M-am trezit a doua oară, respirând greu, cu un gust amar în gură. Vedeam zidul în cameră, care astfel se micşorase, iar asta îmi dădea sentimentul de sufocare. Am mers din nou la baie, dar lumina nu s-a mai aprins. Nu ştiu când am adormit din nou, dar ultima secvenţă de vis a fost o imagine cu un mormânt, undeva, în spatele blocului şi un câine care plânge pe iarbă alături. Am strâns cu putere din ochi, luptând cu visul, voiam să văd altceva. Ca o imagine pe care o vezi şi te lupţi din răsputeri să o schimbi. Ca un nor. Un abur, o ceaţă groasă.

...................

 M-a trezit soneria telefonului, pe care îl ţin mereu pe noptieră. Nu-mi găseam ochelarii, telefonul sunase deja de 4 ori. Nu văd ce scrie pe ecran... Şi tot visul se risipeşte, se retrage ca un şarpe sub o piatră.

-         Alo! Alo! Da, pot vorbi, sunt aici!