Prin ochii ghidului: în locul unde lumile de dincolo își deschid porțile

 Sâmbătă dimineaţă, la 5, când am ieşit din casă, am simţit răcoarea binecuvântată a  dimineţii. După zile în şir de caniculă, se anunţa – în sfârşit! - o zi cu un soare mai liniştit, numai bun pentru traseul ce-l aveam azi de făcut. Mă gândeam cu iscoadă la locul misterios, unde urma să ajungem, celebrele „Babe” de la Ulmet, de pe raza comunei Bozioru, al căror mister şi farmec s-au adăugat la alte frumuseţi din Ţinutul Buzăului, făcând ca acesta să fie recunoscut geoparc UNESCO.

De fiecare dată când plec în călătorie e ca prima dată, când eram copil. Acelaşi freamăt, aceeaşi emoţie, aceleaşi trări şi fiori... Înainte de a fi ghid, sunt un împătimit de umblat prin locuri noi sau vechi, cu un dor de ducă nestăpânit. Ca turist pasionat atâţia zeci de ani, m-am ataşat de plăcerea vinovată a plecatului, a neastâmpărului, de dorinţa de imprevizibil, de dragostea de frumos.

Însă, de data asta era parcă altfel. Citisem destul despre acel loc încărcat de poveşti şi legende, iar în suflet mi se amestecau teama şi dorinţa de necunoscut, obişnuinţa organizării cu mirajul magiei. Singura necunoscută care apăruse era legată de şosea, despre care aflasem în ajun că pe ultimii km. înainte de parcarea de unde se urcă pe traseu la obiectiv este de foarte proastă calitate, 3 poduri fiind în construcţie în acea porţiune. Am luat pulsul autocarului, dar majoritatea covârşitoare a turiştilor au spus într-un glas că nu le pasă de cât de mult va fi de mers pe jos, de cât de greu le va fi traseul şi urcarea, dorinţa fiind mai mare decât oboseala. Misterul chema.

Pe drum am vizitat Herghelia de la Cislău, un loc cu cai frumoşi şi cu peisaje subcarpatice fermecătoare. Era prea linişte în acest loc rustic, unde timpul părea suspendat. Ne-am împrietenit cu caii şi cu cerul, şi după ce am aflat despre tehnici de ... împerechere, care au făcut pe unii dintre noi să roşească, am admirat pursângele englez şi gidranul  - rase care au făcut performanţe mari acum câţiva zeci de ani pentru România. Calul este o capodoperă a naturii ce a fost creat să alerge și să fie al doilea cel mai bun prieten al omului. Este în natura calului să alerge, iar în natura noastră este să-l iubim și să-l îngrijim corespunzător. Asta e ceea ce am văzut la Cislău şi a fost gândul cu care am plecat mai departe.

 Ne îndreptăm cu prudenţă spre Ulmet, sperând ca drumul să ne permită să ajungem cât mai aproape de parcarea aferentă obiectivului. Aşa cum ne aşteptam, drumul se strică, e din ce în ce mai „bombardat”. Mergem cu grijă, iar şoferul e foarte concentrat. Ne intersectăm cu un camion care vine din sens opus şi îl oprim. „Până unde putem merge?”  întrebăm şoferul camionului. „Mergeţi încă puţin, o să vedeţi un magazin pe dreapta, acolo e şi drumul puţin mai larg, se poate întoarce. Acolo întoarce şi cursa locală, de acolo preiau microbuzele cursele locale”. Zis şi făcut. Am mai putea mege o bucată de drum, dar există riscul să nu poată întoarce autocarul, se vede cum drumul se îngustează. Plecăm pe jos.

Turiştii sunt determinaţi. Nu pare să-i impresioneze că, aşa cum i-am anunţat în autocar, vor mai fi 10 km. de străbătut în plus pe jos. Drumul continuă pe şosea şi avem ocazia să vedem că numai maşinile de teren pot accede, într-o alternare de drum de pământ şi asfalt cu găuri şi denivelări. După o vreme, în care ne familiarizăm cu peisajul, ajungem la parcare. De aici începe traseul propriu-zis, care va avea urcări dificile pe alocuri. Soarele s-a încins bine, şi deja s-a acumulat oboseală. Urcăm alene, facem pauze, dar peisajul care ni se desfăşoară în faţă este de o frumuseţe debordantă. Este un drum pietruit, care şerpuieşte rebel, când lin, când abrupt, lăsând să se vadă în zare munţii şi pădurile lor verzi. Din loc în loc case pe marginea drumului, care au la poartă miere de vânzare. Unii turişti mai curajoşi au luat-o înainte. Câteva pauze sunt, totuşi, necesare! Noroc că pe traseu găseşti 2 fântâni pentru uzul celor ce trec pe acolo, pentru a bea acea apă rece de fântână. Încă un urcuş şi ajungem în poieniţa de unde se dă „asaltul” final spre Babe. Sunt şi câteva băncuţe – numai bune pentru odihnă.

Până sus se urcă pe o cărare amenajată, prevăzută cu mână curentă, pare mai uşor, dar nu este. Resimţim o oboseală plăcută, un amestec de epuizare şi adrenalină. În sfârşit... sus, la trovanţi! 

Numele de trovant înseamnă piatră ciudată cu origine necunoscută, iar aceștia mai sunt cunoscuți și sub denumire de moși sau babe. Trovanții sunt microforme de relief caracteristice acumulărilor de nisipuri și unor stratificații de gresii bogate în carbonat de calciu. Astfel de trovanti se gasesc in toata zona Subcarpatilor, dar zona Buzaului este celebra pentru formele turtite ale pietrelor de aici, turistii asociind imaginea lor cu cea a unor nave spatiale.

Primii geografi care au luat contact cu aceste stânci, le-au numit „Babele de la Ulmet”, pentru că seamană izbitor cu cele din Masivul Bucegi. În zona Bozioru circulă numeroase legende despre o veche populație de uriași care cică aici ar fi existat aici. Formațiunea stâncoasă se află pe un platou de nisip, izolat, unele dintre stânci sunt perfect ovale, iar altele au forma unor farfurii zburătoare. Ce este și mai interesant la aceste formațiuni stâncoase este faptul că acestea își modifică continuu forma prin erodarea nisipului slab cimentat. În literatura pseudoștiințifică mai sunt denumite pietrele vii sau pietrele care cresc, pe motiv că, în timp, își măresc volumul, dar acest lucru este fals. 

Peisajul depășește cu mult așteptările, sunt mulţi trovanți mai mari sau mai mici cu tot felul de forme. Par a fi OZN-uri împietrite sau meteoriți căzuți pe pământ, ori pălării sombrero. Oamenii locului destăinuie secretele a ceea ce numesc „trecători spre lumea de dincolo”. Se spune că ascunse în umbrele copacilor și foșnetul frunzelor, lumile de dincolo își deschid porțile și îi lasă pe cei cu sufletul împăcat și sincer să cunoască taine ascunse oamenilor. Dincolo de porţile duhurilor bune, localnicii spun că încă se mai găsesc prăzi ale haiducilor. Ei cunoșteau secretele porților magice și le foloseau ca să scape de potera aflată pe urmele lor. Oamenii de aici întotdeauna au crezut într-o lume invizibilă, existentă între cer şi pământ, iar în anumite împrejurări, unii oameni spun că au reuşit să o vadă, dar mai ales să o audă.

 Chiar trăieşti cu senzaţia că se aud zgomote din lumea de dincolo, iar în zare aerul pare că fierbe. Pietrele emană mister, par să ne comunice lucruri venite din alte lumi. Uşor „înfricoşat” de atmosfera din jur, arunc o privire la semeţia munţilor care îşi arată splendoarea. Ăştia sunt munţii noştri!

Coborâm tulburaţi spre parcarea de la care am urcat, privind cu grijă în urmă, să nu ne urmeze vreo piatră... Dar munţii povestesc cărări prietenoase, blânde, care te îmbie să le alinţi cu bucuria ta de a merge cu inima plină, chiar dacă e foarte cald deja afară. Încă o cană de apă rece la fântână pe drumul de întoarcere, şi puterile sunt refăcute. Înapoi la autocar pe drumul pe şosea. Mergem spre Măgura – la ultimul obiectiv de azi, după ce vom face o pauză pentru o privelişte încântătoare pe malul râului Buzău.

 La Măgura descoperim cel mai mare ansamblu național de sculptură în aer liber din țară. Tabăra a fost organizată în perioada 1970 - 1985. Inițiativa a aparținut sculptorului Gheorghe Coman, sprijinit de Uniunea Artiștilor Plastici din România, pentru a marca 16 secole de la prima atestare documentară a orașului Buzău. 16 ani s-au realizat aici sculpturi, iar sculptorii erau, la acea vreme, elevi ai liceelor de artă din țară sau proaspeți absolvenți ai Academiei de Arhitectură din București. O desfăşurare de creativitate, de viziune artistică, de la stiluri clasice la forme fantastice se defăşoară pe dealul din vecinătatea Mănăstirii Ciolanu. Pentru o clipă am încercat să-mi imaginez atmosfera din tabăra de sculptură, suflul, freamătul, respiraţia mâinilor care au cioplit piatra în acei ani.

Înapoi spre casă, deja ne îndreptăm spre orele serii. În autocar e linişte, turiştii par că-şi sedimentează locurile văzute şi trăirile avute. O vreme nu le mai spun nimic, nu vreau să stric bucuria acumulărilor lor, pe care – trebuie să recunosc, mi-au transferat-o şi mie. Ajungem acasă obosiţi, dar mai bogaţi cu amintiri din atâtea locuri frumoase.

Călătoriţi, dragilor! Umple-ți-vă viața cu aventuri, nu cu lucruri. Trebuie să aveţi povești de împărtășit, nu obiecte de arătat.