Aş vrea să plec

 

Undeva, departe de tot, de toate. Să mă sui în primul tren din gara Obor, să călătoresc fără bilet spre nicăieri. Un nicăieri unde să-mi construiesc eu o lume.

 

Să mă trezesc dimineaţă, la 5 fără douăzeci. Îmi iau doar pasta de dinţi, papucii de plajă, o carte şi corzi de chitară. Poate găsesc acolo unde ajung o chitară şi îi pun corzi. O iau pe jos, pe linia de tramvai în pas viu. Mi-am uitat ochelarii.

 

În gară e un domn prea elegant îmbrăcat pentru ora asta, pentru gara asta, pentru lumea asta. Fumează. Ţine în mână o geantă maro – pătată în colţul din dreapta jos. Nu-mi dau seama dacă aşteaptă pe cineva sau pleacă. Poartă nişte pantofi cu vârf ascuţit, tot maro. Un maro căcăniu ce se potriveşte cu ceaţa uşoară dintre linii. Îşi dă jos o scamă de pe umărul stâng. Şi fumează.

 

Nu mă mai sui în tren. Tot mirosul ăsta, de cale ferată, de şine şi tren, de motorină şi fum de lemn ars, mă arde, mă alungă. În faţa gării aşteaptă un taxi. Unde să mă duc cu el?

Şoferul e un tip plictisit, dar infinit mai fericit. Nu-l doare ceaţa, nu-l arde fumul. Nu-i trebuie nimic, decât volanul acela ponosit pe care-l învârte cu gesturi mecanice. Îi spun să mergem la aeroport, poate până acolo voi primi vreun semn despre destinaţia mea. Aproape adormisem, când mă trezesc scurtele înjurături scăpate printre dinţi de nea Toma către cineva din trafic. Cum care nea Toma? Aşa l-am botezat pe şofer... Am avut un coleg de serviciu cu ani în urmă pe care îl chema aşa şi seamănă cu el.

-    Sunteţi supărat, domnule? mă întreabă cu glas coborât. Pot să vă ajut cu ceva? Zâmbeşte şi mă iscodeşte cu teama de a nu fi făcut vreo gafă.

-    Poftim? tresar surprins. Cu mine vorbiţi?

-    Da... Îmi cer scuze dacă am deranjat. V-am văzut uşor abătut – mi se adresează cu glas mieros, căutând acceptare.

-    Ah! răspund vioi. Credeam că vorbiţi la telefon cu cineva...

-    Nu, încercam să fac puţină..., cum îi zice? ...sociologie, să socializăm puţin, parcă aşa îi spune? continuă amuzat nea Toma.

-    Hai că m-ai trezit de-a binelea! îi spun amuzat. Nu-i niciun deranj, sunt doar puţin obosit, îmi caut liniştea.

-    Noi, ca şoferi de taxi – eu fac meseria asta de peste 30 ani, spune el cu mândrie, trebuie să fim buni sociologi... Acum, am adunat şi eu experienţă, am tot lucrat cu oamenii...

-    Da, voi şi barmanii ce mai sunteţi... intervin eu, dar nu continui ideea.

-    Eu nu sunt barman... răspunde cu un aer uşor supărat. Eu nici nu beau alcool!

-    Păi ce am zis eu că eşti barman? întreb contrariat

Oraşul nu e aglomerat, dar la semafoare se aşteaptă, totuşi. Încă e întuneric. Ceaţa refuză să se ridice, iar asta contribuie la trafic, deşi e foarte dimineaţă.

-    Ştiţi, avem drum lung până la Otopeni, de-aia am îndrăznit să... încearcă nea Toma să îndulcească atmosfera, care îngheţase de minute bune.

-    Da eu n-am zis nimic...încerc să mă explic. Nu-ţi face probleme, sunt doar obosit...

Totuşi: ce caut eu la aeroport? mă întreb într-un moment de luciditate. Şi mi-am uitat şi ochelarii! Poate ar trebui să mă întorc?

-    Pe unde suntem? întreb încurcat. Nu recunosc...

-    În pasaj, la Băneasa. Ne apropiem, cred că într-un sfert de oră, dacă nu avem surprize, ajungem. Sunteţi în timp?

Ieşim din pasaj, nu mergem mult şi un agent de poliţie face semn taxiului să oprească pe dreapta. Ce s-o fi întâmplat? mă întreb, invadat de un sentiment de disconfort.

-         Ai făcut ceva greşit, nea Toma? îl întreb complice.

-         Nuuuu, îmi spune desvinovăţindu-se. O fi vreun control de rutină.

Îşi caută tacticos actele, şi le verifică.

-         A, să nu uit asigurarea, spune îngrijorat şi caută în torpedo. Unde am pus-o, fir-ar mama ei de asigurare, că de câte ori o caut, nu o găsesc! răbufneşte el, în timp ce agentul aşteaptă răbdător afară.

-         Hai lasă, îi spun, poate nici nu o cere, du-te şi arată-i talonul!

Se dă jos alene, cu eforturi vizibile. Un om uzat de viaţă, uşor adus de umeri, îmbătrânit prea devreme, nea Toma discută îndelung cu agentul gesticulând, apoi arătând către mine. Agentul ia actele şi se duce în maşina de poliţie cu ele. E singur în maşină. Şoferul meu din dimineaţa asta se întoarce lângă mine epuizat.

         - Poliţiştii ăştia... zice îmbufnat. Zice că am depăşit viteza... Ce o vrea de la mine? De la mine s-a găsit să facă el şpagă? Să-i oprească pe ăia cu bemveuri, cu merţane, nu pe mine, un amărât, care munceşte! zice el cu năduf.

         - Da ce, ţi-a cerut şpagă? întreb curios.

         - Nu, dar îi ştiu eu pe ăştia...

         - Şi cu actele tale ce face? Le verifică? Oi fi vreun mafiot şi mata? Întreb încercând să-l înveselesc.

Deodată maşina de poliţie din faţă pleacă în trombă. Pur şi simplu o zbugheşte, dând senzaţia că fuge de noi.

-         Bă, ce face ăsta?... întreabă interzis nea Toma. A fugit cu actele mele...

Nu am replică la scena asta. Am rămas pur şi simplu interzis. Ne uităm unul la altul. În zare, urma maşinii de poliţie se pierde.

-         Şi acum ce facem? întreb cu un amestec de amuzament şi confuzie. Dacă pleci de aici, n-ai acte la tine, încalci legea. Dacă rămâi, poate rămâi ca fraierul, iar ăla îţi clonează actele, cine ştie!

-         Ce le face? mă întreabă nea Toma încuiat.

-         Nimic... Le copiază, le foloseşte cine ştie la ce golănii, îi răspund din ce mai agitat şi eu.

-         Păi ce să facă cu ele, Doamne iartă-mă?

Mă dau jos din maşină. Mă uit în zare, mă uit înapoi. Pe lângă noi trec maşini cu viteză, parcă ar fi pe autostradă... Se dă jos şi el, uitându-se întrebător la mine, punându-şi mâna în şold.

-         O fi vreo glumă, vreo filmare pe undeva? se întreabă nea Toma cu un licăr de speranţă în ochi. Ce-ai făcut nenorocitule cu actele mele? I-am dat şi buletinul... Disperarea i se citeşte în ochi. Se învârte în toate direcţiile, şi eu pe lângă el preţ de câteva minute. Am fost jefuit, ăsta e adevărul!

-         Hai să mergem în maşină, încerc eu să-l calmez. Să sunăm la 112.

-         Mata la ce oră ai avion? mă întreabă cu îngrijorare. Plăteşte cursa şi ia-ţi alt taxi. Pe mine lasă-mă, că mă descurc..., continuă cu amărăciune. Pierzi avionul, aşa-i? Şi dacă sun la 112 ce le spun? Or să creadă că sunt nebun!

-         Nu-ţi face griji pentru mine – îi răspund calm. Avionul meu... a decolat.

-         Poftim? mă întreabă năucit.

Sirena Poliţiei se aude venind din sens opus. Întoarce pe linia continuă şi se opreşte în faţa noastră.

-         S-a întors!

Mă dau jos din maşină şi mă îndrept nervos spre poliţist.

-         Ce-a fost asta? întreb. Aţi fugit cu actele? Vreţi să sunăm la 112?

-         Vă rog să o faceţi! răspunde obraznic poliţistul. Nu vă amestecaţi! Îl trage deoparte pe şofer şi discută cu el, apoi îl invită în maşina de Poliţie.

-         Domnule, merităm o explicaţie! insist eu nedumerit. O să pierd avionul din cauza dumneata!

-         Am fost chemat de urgenţă prin staţie, îmi spune scrâşnind printre dinţi. I-am spus asta şoferului, când mi-a dat actele!

-         Nea Toma, ai ştiut ceva? întreb confuz. Mie de ce nu mi-ai spus?

Trec alte minute bune. Chiar că aş fi pierdut avionul, dacă aveam vreunul... Dar ce caut eu la aeroport? Şoferul se întoarce epuizat la maşină într-un târziu.

-         M-a amendat pentru viteză, zice năucit. Au avut un radar la intrarea în pasaj şi m-au luat... Mi-a dat şi pentru un bec lipsă pe faţă... Habar n-am avut, s-o fi ars azi-noapte. Şi a zis că dacă nu vă luaţi de el, mă ierta de bec...

-         Îmi pare aşa de rău! îi spun vinovat. Am avut doar o reacţie. Putea să spună, nu era nimeni tâmpit să nu înţeleagă! Dar ne-a lăsat cu ochii în soare, s-a purtat aşa trufaş! Aşa-i învaţă la Academia de Poliţie?

-         He, he, ce spuneţi dumneavoastră nu se învaţă la şcoală, ci în cei 7 ani de acasă, îmi spune cu un aer familiar. Dar eu nu mă pun cu ăştia...

-         Mai bine tăceam, spun eu ca pentru sine.

-         Ei, lasă, că nu e vina dumneavoastră. Se întâmplă. Şi aşa, n-am mai încasat o amendă de 7-8 ani, ultima dată m-a luat tot pentru viteză, eram cu un client grăbit să ajungă la autogară, la Militari. Şi culmea, că nu sunt vitezoman!

Maşina se pune în mişcare alene, intră cu greu în traficul, din ce în ce mai intens.

-         Auzi, la primul pasaj întorci, zic hotărât. Mergem la Autogara Militari!

-         Cum ziceţi, şefu`, dumneavoastră hotărâţi. Nu-i treaba mea să întreb nimic...

-         Nu-i nimic de întrebat, nimic de răspuns îi spun cu un glas melancolic, în timp ce maşina întoarce la sensul giratoriu.

Aproape că mă ia somnul aici, în spate... Ce bună ar fi o cafea!. Dar ce caut eu la autogară? Unde merg? Cum unde? Nu m-am trezit eu cu gândul ăsta, să plec? O să văd ce curse sunt în autogară, mă îmbarc spre nicăieri, şi poate îmi găsesc liniştea...

-         Auzi, ziceai că eşti bun „sociolog”, sparg eu tăcerea, că socializezi cu oamenii... Ia spune, ai mai avut vreun client aşa, ca mine?

Şoferul pare că nu a auzit întrebarea, sau evită răspunsul. Conduce atent, dar pare încordat. Nu insist, îl las în tăcerea lui.

-         Am ajuns, vă las chiar la intrare în autogară, sau aici, la şosea? Mă întreabă după un timp

-         Du-mă acolo,aproape, spun.

-         Să ştiţi că nu am mai avut niciodată un astfel de ...client zice, în timp ce opreşte maşina. Sunteţi primul! spune zâmbind.

-         Ha, ha! râd eu forţat. O să iau asta ca pe un compliment! spun amuzat. Dar de ce nu ai răspuns de la început, când te-am întrebat? insist, în timp ce-i întind banii pentru cursă.

-         Păi... se încurcă el, eram atent la trafic! Dar..., şi se opreşte ruşinat.

-         Spune! îl încurajez. E prea mic bacşişul?

-         Nu... Dar mă tot ţin să vă întreb ceva şi nu ştiu cum să...

-         Ei hai, întreabă-mă!

-         Bine, zice cu glas scăzut... Nu-i treaba mea de ce aţi făcut cu mine aceste curse, unde vă duceţi, cine sunteţi, dar... de unde ştiţi cum mă cheamă, că nu am la vedere niciun ecuson? E doar o curiozitate...

Mă dau jos din maşină şi râd cu poftă. Râd şi îi zâmbesc pozitiv, a încurajare. Ce-o crede despre mine? Dar eu ce cred despre mine?

 

Sunt în mijlocul autogării. Deşi mi-am uitat ochelarii, trec în revistă rapid destinaţiile spre care pleacă autocarele. E un foşnet continuu şi miroase insistent a gaze de eşapament. Şi mai miroase a emoţie arsă aici. Văd oameni îmbrăţişându-se, plângând, umplând cu disperare şi patimă peroanele. Nu-mi dau seama dacă s-au revăzut sau se despart, trăirea este la fel de intensă. Miroase a plecare şi a sosire.

Autogara fierbe. Taxiul meu a plecat demult. Oamenii îşi risipesc aici pasiune şi suflet, iar eu continui să vreau să plec. Să plec pur şi simplu. Să mă umplu de starea de plecare, să încerc acel freamăt.

Fug de ceva? Fug de mine? Fug de cineva? Am renunţat la luptă? Vreau să mi se plângă de milă? La ce bun?

 

Ceaţa s-a ridicat în bună parte şi câteva raze de soare îndrăznesc să gâdile asfaltul. Undeva, la un chioşc se vinde cafea... Este plecarea o soluţie? O soluţie la ce?

Sau este doar o dorinţă, o chemare? Vreau să plec – asta e sigur. Sau poate că am plecat deja.

 

Şi undeva, pe un peron gol din autogară – domnul îmbrăcat prea elegant pentru gara Obor. Are aceeaşi geantă maro căcăniu – pătată în colţul din dreapta jos.

Fumează...