Motto:
„Tot răul spre bine” - Tata
M-am întâlnit ieri în oraş cu
un... personaj din trecut. L-am privit în ochi de la semi-distanţă, mi-a întors
privirea cu un zâmbet nostalgic. Mă recunoscuse? Am retrăit în câteva secunde
întâmplarea din trecut, aproape o uitasem...
...............................................................................................................................
Acum vreo 20 ani s-a întâmplat.
Nu am să scriu nume, denumiri, nu are rost, important este tâlcul. Eram şef de
birou în cadrul unui serviciu dintr-o unitate bugetară. Munca cu omul – cea mai
grea! Dar îmi mergea bine. Într-o zi mă cheamă la el directorul – omul cu care
m-am revăzut în piaţă deunăzi. Îmi zice: „Nu vrei să te muţi la alt birou? Tot
şef de birou vei fi, nu pierzi nimic, ba din contra! E un serviciu care abia se
înfiinţează.” Mă uit la el nedumirit. Bine, zic, dar aşa cum sunt aici îmi e
bine. De ce să merg acolo? „Păi, îţi spun eu că e mai bine aşa”, îmi zice
preocupat omul, apoi continuă: „Directorul de acolo mi-a cerut un om competent –
aşa, ca tine, şi o să ai şi un mic câştig la salariu!”.
Nu ştiu ce să zic. Prea mi-o cere
cu foc. După alte câteva minute de negocieri, explicaţii, rugăminţi, îmi spune:
„Domnule, o faci pentru mine, te asigur că nu-ţi va părea rău!” ştiu, teoretic
puteam să refuz, dar s-ar fi instalat o atmosferă tensionată permanentă. Aşa că
am acceptat. Ce trebuie să fac? am întrebat după o vreme. „Păi în primul rând
mergi la personal şi depune o cerere că renunţi la funcţia de şef pe care o
ocupi acum. Apoi te duci la directorul de care ţi-am spus, am vorbit eu cu el!”
Şi dacă... am întrebat într-o doară. „Orice ar fi, vii la mine, rezolvăm orice.
Ai încredere!”
După ce am semnat cererea la
personal prin care am renunţat la funcţia deţinută, am alergat la directorul cu
pricina. După aşteptări, într-un târziu intru. Îi spun cine sunt şi care e
scopul prezenţei mele. Se uită la mine cu o privire superioară şi îmi spune: „Auzi,
să-i spui lui ăla care te-a trimis să te pună el pe funcţia asta de la mine!” Nu-mi
vine să cred. Încerc să-i explic că aşa mi-a spus că au vorbit despre mine.
Neagă tot, mă ia peste picior şi aproape că mă dă afară.
Înapoi la directorul meu, căruia
îi relatez totul. Râde larg. Răde şi tace parşiv. Eu ce fac acum? Mi-am pierdut
şi funcţia, îi spun cu un glas stins. „Ei lasă, că nu rămâi pe afară, nu vezi
că se tot fac restructurări? Tu nu rămâi pe dinafară, îţi promit eu!” Am simţit
că mi se înmoaie pricioarele. O să văd eu ce o să fac. Un coleg care mi-a
ascultat păţania mi-a spus atunci: Stai liniştit, astea sunt metodele... nu aud
prima dată de astfel de lucruri.
A doua zi la birou aud zvonuri
despre o colegă care va fi pusă pe funcţia mea. Ai auzit? Mă întreabă un coleg.
Ce să aud?... Câteva zile nu am fost om. La o săptămână am primit un telefon şi
am acceptat o propunere pe care în mod normal nu aş fi acceptat-o, pentru că
presupunea schimbări majore, pe care nu mă simţeam pregătit să le fac. Aşa –
le-am făcut, şi nu îmi pare rău. Au urmat 11 ani minunaţi, în care am învăţat
mai mult decât învăţasem până atunci: despre profesie, despre oameni, despre
viaţă.
...............................................................................................................................
De aceea, ieri când l-am revăzut
în treacăt şi i-am văzut zâmbetul nostalgic (oare îţi mai aminteşte de mine?),
m-am întrebat dacă zâmbetul meu este unul amar, sau ar trebui să-i mulţumesc.
