O poveste adevărată

 

Eram student!

 

Doamne, ce vremuri! Nu-mi dau seama nici acum care e perioada mai plină de farmec, de încărcătură: anii de liceu, sau studenţia? Hm!

Cel mai greu era de gestionat relaţia cu ai mei. Cu colegii, cu prietenii, erau nişte vremuri absolut magice. Sau mi se pare mie acum că a fost aşa. Tot ce provine din tinereţe pare – sau chiar este magic, nu? Într-o perioadă încărcată de examene cum am avut în acel început de septembrie - pentru că toamna e timpul restanţelor, ei bine atunci se petrece o întâmplare, un „fapt” care venea, în fond, din substanţa mea, din felul meu de a fi. Aşadar, restanţă – chiar nu mai ştiu la ce materie. Studiind ingineria, de bună seamă că era pe la geometrie descriptivă sau la topografie, chiar nu mai ştiu. Ai mei programaseră o ieşire, un sejur pe la munte, undeva la Căciulata, cred. Restanţa mea pica într-una din zilele când ei erau acolo deja. „Să ne spui ce ai făcut! O să te sunăm!” mi-au spus când au plecat, ridicând din sprâncene..

Eram tânăr. Făceam parte dintr-un TIMP. Un timp acum expirat. Dar un timp în care am putut să fac ce trebuia să fac. M-am pregătit bine pentru acel examen. Ştiam că după ce luam restanţa, urma să plec, la rândul meu, cu colegii în vacanţă (chiar nu mai ştiu unde!) Motivaţia exista. Aşa că am luat examenul. Cu brio!

Am avut nişte părinţi responsabili, care au avut un cult pentru ideea de familie. Au făcut tot ce au ştiut şi putut ei mai bine pentru ca totul să fie în regulă, ca noi să avem tot ce aveam nevoie. Dar... maică-mea era prea suspicioasă şi manifesta adeseori neîncredere. Erau probabil reminiscenţe din propriul trecut. Ăsta e un fenomen ce a durat foarte mult. Când părinţii m-au sunat şi m-au întrebat dacă am luat restanţa, am zis: „Da, sigur, cu succes!”. A urmat invariabil: „Sigur??? Nu minţi?” La vârsta aceea emoţiile şi trăirea sunt iuţi, aşa că bucuria trecerii examenului s-a transformat într-un sentiment de tristeţe din cauza acestei neîncrederi. După câteva minute de negocieri la telefon, într-un final am închis telefonul furios. Nu era primul episod în care eram suspectat că mint, iar chestia asta mă sâcâia... Telefonul a mai sunat de câteva ori înapoi, dar nu am mai răspuns.

A doua zi de dimineaţă plecam cu colegii. Mi-am petrecut după-amiaza făcându-mi planuri, pregătind plecarea şi căutând puţină odihnă şi linişte după perioada în care avusesem un consum nervos şi stres din cauza temerii de a pierde examenul. Pregătisem plecarea cu colegii de săptămâni bune şi dacă aş fi picat, lucrurile s-ar fi complicat. Învăţasem, e drept, dar din experienţa studenţiei am văzut că adesea nu e de ajuns să înveţi pentru a lua un examen. Adesea emotivitatea sau ghinionul, un context nefavorabil, puteau să influenţeze. Colegii amânaseră plecarea tocmai pentru a mă aştepta, să fiu „curat” şi să ne ştim promovaţi cu toţii în anul următor, unde noi aventuri ne aşteptau. Apoi, puteam să ne bucurăm. Ce ani!

Către seară telefonul a sunat din nou. Eram mai relaxat, deja eram cu mintea pe plecare, aşa că mi-am spus că nimic nu mă mai poate tulbura. Din nou ai mei, care – ce să vezi? – au continuat să mă iscodească dacă ascundeam adevărul sau nu legat de acel examen. Nu cumva am picat şi va trebui să merg la re-examinare? Cum pot să mai plec cu colegii în cazul ăsta?

Pentru mine a fost prea mult. Am decis să dau un răspuns. Am spus: „Credeţi ce vreţi. Nu-mi pasă!” În minte îmi încolţise un plan. Voiam să fac ceva demonstrativ, să pun o tuşă, să-mi exprim atitudinea. Nu mă credeţi? m-am gândit. Ei, mâine când veţi veni acasă mă veţi crede! Aşa că am luat carnetul de student şi l-am deschis la pagina unde era trecută nota. De fiecare dată după examen, mergeam la profesor să treacă nota. Unii colegi nu făceau asta, eu însă insistam de fiecare dată. Planul meu era să atârn în sfori carnetul de lampa din sufragerie, iar carnetul să rămână aşa, suspendat în aer, deschis la pagina cu nota. Când vor intra mâine în casă vor vedea carnetul deschis la pagina respectivă şi se vor convinge că nu am minţit. Nota trecută în carnet era dovada, pentru că era însoţită de semnătură, iar pe atunci, celor ca mine nu le-ar fi trecut vreodată prin cap să falsifice nota în carnet. Niciodată. Nu concepeam aşa ceva!

Întreprinderea s-a dovedit a fi una dificilă. De fiecare dată reuşeam să prind carnetul în sfori, dar nu reuşeam să menţin poziţia în care să rămână deschis la pagina respectivă. Mărturisesc că nu eram, şi nu sunt chiar aşa de îndemânatic. Cred că m-a prins miezul nopţii tot lucrând... Într-un târziu am reuşit! Am lăsat carnetul să plutească aşa, deschis şi m-am culcat, iar a doua zi am zbughit-o.

Când m-am întors după câteva zile ai mei nu m-au întrebat nimic. Îi convinsesem că luasem examenul?

Sub același cer - partea a II-a

 

De-acum, mă îndrept spre metrou cu un pas legănat, ca de dans, cadenţat. Am primit de undeva un soi de energie, habar nu am de unde, iar acum am căpătat puţină putere. În timp ce mă apropii de gura de metrou adulmec în nări un iz plăcut, un miros de pâine coaptă, care acoperă aerul răcoros al dimineţii. E un amestec de prospeţime ciudată, de albastru şi gri, o combinaţie pe cât de neverosimilă, pe atât de revigorantă. Uneori, ne luăm energie din cele mai absurde situaţii, prezenţe. Cum este şi a mea acum, aici, în aceşti zori de zi. Nu sunt mulţi cei care urcă agale scările din subteran, dar lumina este una rece, neprietenoasă cu ochii mei obosiţi. Şi nu numai ei!

Undeva, jos, la baza scării rulante – Elena, cea care, văzându-mă ar putea spune unde, când, la ce oră şi cum m-a văzut, distrugându-mi lumea pe care o ţin pe tâmple. Cum să-i explic ce caut aici? Nimeni nu ştie că avem probleme acasă, toţi au o o impresie protejată de un zid de care nu a trecut nimeni. Acasă am să găsesc eu un scenariu explicativ pentru acestă noapte - care cred că îmi era necesară! – dar ce fac cu acest „pericol”? Mă îndepărtez încet de scări, merg spre chioşcul unde se vând deja produse calde de patiserie. Poate nu va veni spre mine, poate o va lua în altă direcţie. Însă Elena vine chiar spre acea tarabă. Mă refugiez discret, ca o pisică, mă adăpostesc în apropiere, la chioşcul de ziare care (încă) funcţionează pentru integrame, rebus şi mici fiţuici de scandal. Însă cursa continuă, am ghinion. Vine şi spre toneta de ziare, parcă mă urmăreşte. Dar nu, nu cred că m-a reperat. E... doar o întâmplare. În disperare de cauză, mă întorc cu spatele şi o iau pe stradă în jos, pe lângă gardul mare de fier, ce mărgineşte Parcul. Pasul ei se accelerează şi am senzaţia stupidă că vine din ce în ce mai aproape de mine. M-a văzut?

La câţiva zeci de metri un autocar, la intersecţia cu drumul principal. Un domn stă la baza scării maşinii şi se agită. Se uită în continuu la ceas şi schimbă propoziţii scurte cu şoferul prin uşa deschisă. După autocar – strada se deschide liberă, iar dacă merg înainte, sigur Elena mă va recunoaşte la un moment dat după statură, după mers. Sunt disperat. Tipul de la uşa autocarului este robust, poartă nişte blugi negri (par noi), pantofi sport de culoare închisă şi un tricou orange, pe care scrie ceva, dar nu disting. La gât îi atârnă rebel, un ecuson şi are un clipboard sub braţul stâng. Cu mâna dreaptă gesticulează, ţinând un pix între degete. Probabil este ghidul vreunei excursii ce stă să plece. Este singura mea salvare. Am să intru în vorbă cu el, astfel încât Elena să treacă mai departe.

-         Bună ziua! mă adresez timid

-           Bună... dimineaţa! îmi răspunde radios. Vă aşteptam! Haideţi, suntem în întârziere! Poftiţi!

Elena se apropie vertiginos şi risc să fiu recunoscut. Aşa că mă sui degrabă în autocar să scap. Elena trece în trombă pe lângă maşină, în timp ce o rumoare generală se porneşte în autocar...

-         Ce faci, domnule, stăm cu toţii să te aşteptăm? Îţi baţi joc de noi?

-           Alo, dacă noi ne-am putut trezi de dimineaţă, dumneata de ce nu ai putut să ajungi la timp? Noi am putut!

-           - Vă rog să vă aşezaţi, acolo e locul dumneavoastră, mi se adresează cu o voce calmă şi caldă ghidul. Liniştiţi-vă, mergem să ne simţim bine, în excursie!

-           Să-şi ceară scuze! strigă cineva din spate.

-           La microfon! completează o doamnă din faţă, care apoi îşi lasă privirea în jos.

Autocarul s-a pus în mişcare. Unde am nimerit? Unde merg? Ghidul începe o tiradă, o revărsare de vorbe spuse cu entuziasm şi pasiune, urmată de un ropot de aplauze. Apoi, se duce printre turişti şi vorbeşte cu ei. Toată tensiunea cauzată de „întârzierea” mea se anulase, iar acum în autocar se instalase o atmosferă caldă, prietenoasă, dar care pe mine, care nu dormisem, mă chema la somn.

Revăd ultimile ore: ce a fost, ce e cu mine? Unde merg? Muzica din difuzoare, zâmbetul oamenilor, toate mă îndeamnă la viaţă, dar undeva, la nivelul raţiunii mă întreb dacă sunt sau nu în realitate. Sunt. Şi trebuie să gestionez această realitate. Nu ştiu cum să ies din situaţia asta. Ghidul îndrugă ceva despre reguli, dă turiştilor nişte formulare... iar eu am mintea în altă parte. Unde dracului mergem?

OK, trebuie să-i spun ghidului că este o greşeală, dar nu am puterea, nu am curajul. Între timp, o doamnă mai în vârstă care stă pe aceeaşi linie de scaun cu mine mă priveşte şi îmi zâmbeşte. Dacă ar şi ce e cu mine...

-         Mă scuzaţi că îndrăznesc... Nu e treaba mea, dar aş vrea să vă întreb ceva.

-           Păi dacă nu e treaba dumneavoastră, nu mă întrebaţi! i-o retez eu aproape nepoliticos.

-           Mă scuzaţi!... se retrage doamna în turnul ei de fildeş.

Slavă Domnului că am evitat să dau explicaţii... Autocarul se îndreaptă către ieşirea din Bucureşti, încep să mă obişnuiesc cu noua realitate. Cât o fi ceasul? Străzile sunt destul de pustii. Mă las cufundat în fotoliul confortabil şi mă fură somnul. Cât am dormit? După un timp, mă trezesc buimac. Mintea mi se limpezeşte rapid, îmi amintesc brusc unde sunt şi cum am ajuns aici. Nu e chiar rea situaţia în care sunt, dar la un moment dat adevărul va ieşi la iveală, şi voi fi întrebat ce caut în acest autocar. Trebuie să găsesc o soluţie, să ies din situaţia asta. Sunt relaxat şi încordat în acelaşi timp.

Acum, când m-am trezit e linişte peste tot în jurul meu. Nimeni nu mai spune nimic în autocar, nici ghidul. Deodată, o tânără se aşează lângă mine, pe banchetă. Zâmbeşte sincer. Tace o vreme şi, sincer să fiu, nu îmi displace compania şi îndrăzneala ei.

-           Mi-a plăcut cum i-ai tras-o babei ăleia, îmi spune chicotind. Eşti eroul meu, pe bune! Super!

Mă ia la per tu direct...Nu, nu mă deranjează, chiar îmi dă senzaţia că întineresc. Este o tipă mignionă, are părul roşcat, este slăbuţă, atletică, dar oarecum sexy... Poartă o bluză violet şi blugi albaştri, strânşi pe trup. Dar ceea ce observ: este o fată, o femeie cu trăsături frumoase, o tipă drăguţă, la care observ cu uşurinţă contrastul dintre statură şi proeminenţa sânilor, ce stă să spargă bluza.

Hi, hi! râde apoi, ca o concluzie, dar şi ca o întrebare către mine.

-           Da... îi ofer eu satisfacţie, aşa este, nu mi s-a părut în regulă abordarea doamnei... Mulţumesc de susţinere!...

-           Cristina! Cristina mă cheamă!

-           Da..., eu sunt...

Nu termin fraza în care voiam să mă prezint. Ghidul apare fulgerător pe culoar, are telefonul mobil în mână, se pare că vorbise cu cineva la telefon. Probabil cu cel al cărui loc îl luasem în excursie. Cristina se ridică de pe loc la îndemnul ghidului, apoi acesta se aşează lângă mine.

-         Domnule, de ce v-aţi urcat în autocar? V-aţi înscris în excursie?

-         Nuuuu, îi răspund cu un glas stins. Povestea mea e una complicată.

-           Mă uit în ochii dumneavoastră şi văd asta! Vreţi să îmi povestiţi? mă întreabă ghidul cu un surâs în colţul gurii.

-           Păi... încerc eu să silabisesc.

-           Însă nu este timp pentru asta! În curând urmează prima oprire. Am vorbit la telefon cu turistul întârziat, va sosi la punctul nostru de oprire, adus cu alt autocar, care are aceeaşi pauză aici. Dumneata va trebui să ne părăseşti, sau să mergi mai departe cu noi, dar să achiţi excursia. Ce zici?

-           Unde ajunge excursia? am întrebat dezinteresat

-           ... Iar înapoi la Bucureşti te poţi întoarce cu curse de linie, cu microbuze.

............................................................................................................................

         Bun, acum îmi revin în memorie tare din ultimile aproape 24 ore. Sunt din nou înapoi, în Bucureşti, este ora după-amiezii şi mă întreb ce s-a întâmplat. Episodul din seara trecută, cel încheiat cu uşa trântită nu-mi dă pace. De acolo a început plecarea mea. Trebuie să ajung acasă. Apelativul de „tataie” folosit de ... nu ştiu cum să o numesc m-a deranjat cel mai mult. A fost ca o invocare a unei stări de inferioritate în care m-aş afla. Deci eu eram vinovat de vârsta pe care o aveam. Ca şi cum la vârstele înaintate nu am ajunge toţi! Să râzi de o situaţie în care tu însuţi vei ajunge... E dincolo de percepţia mea. Vârsta e o culpă?

         Imediat după coborâre, ghidul mi-a arătat microbuzul ce mergea la Bucureşti. Am urcat greu, alene, m-am aşezat undeva, în spate şi am făcut imediat diferenţa între confortul şi atmosfera unei călătorii turistice şi această... călătorie forţată. Timpul a trecut foarte greu, aproape că îmi pierdusem răbdarea. Oboseala se adunase, dar ceva se petrecuse în mintea mea. Mă simţeam ca după o noapte de revelion în care petrecusem de zile mari, iar acum am băut o cafea tare să îmi revin. Senzaţia aceea de inundare a creierului cu cofeină, o adrenalină latentă, asta simţeam până în vârful degetelor. Sunt la limita dintre minus infinit şi plus infinit.

         Spre casă, deşi nu sunt aşa aproape, am preferat să merg pe jos. Povestea se apropie de final, aşa că vă întrebaţi ce s-a întâmplat acasă? Ce ceartă a fost cu o zi înainte? Cum am să explic lipsa? Ce a urmat? Dar... nimic nu trebuie explicat. E de ajuns că mini-aventura mea din ultima zi schimbase ceva din felul în care vedeam lucrurile. Ca un zid care îmi era ridicat până la ochi, iar acum cineva/ceva îl coborâse. O călătorie către noi înşine este ceea ce ne poate deschide orizonturile. Rămânerea în zona de confort este toxică, ea va alimenta disperararea care va veni în ziua când nu mai putem face nimic.. Înainte să schimb ceva în jur, trebuie să mă văd, să ard. Ca o chimie care ne ajută să intrăm alte dimensiuni sufleteşti. Cerul este mereu acelaşi, dar noi putem fi alţii – cei care să luptăm cu noi. Sub acelaşi cer inima noastră poate alerga de la minus la plus infinit.  

...Acasă, când am ajuns, in bucătărie, alături de soţie era..,. Elena.

-         Bună, Elena!