Ana

 Accesăm uneori amintiri plăcute, experiențe din trecut, avem unele nostalgii. Trăirile, emoțiile acelea pozitive rămân suspendate într-un tablou imaginar al sufletului. Uneori, subiectul acestor amintiri, locul acela, felul în care se desfășoară lucrurile după ani şi ani se schimbă. Noi, însă, rămânem cu acea imagine şi orice altfel de reprezentare a ceea ce ne-a plăcut ne este străină. Iar împlinirea așteptărilor e motiv de exaltare.

Poate e vorba şi de conservatorism, ori de un soi de „egoism” în a păstra nealterate comorile gândului nostru. Mai este şi nostalgia unor lucruri dintr-un timp când eram foarte tineri, iar când ne este dor de acele lucruri, de fapt ne este dor de tinereţea - după care tânjim ca după o plăcere ascunsă. Un parc, un oraş în care nu am mai fost de mult, o melodie, o carte, chiar un miros, ne pot trezi amintiri plăcute, iar când le regăsim după ani, le vrem în forma în care le-am ştiut când ne-au dat acea stare de bine. Orice decalare de la aceste aşteptări ne poate dezamăgi.

Sau orice întâlnire a unei astfel de imagini ne poate înălţa! E aşa mică distanţa între agonie şi extaz. Amintirea furnizează multă emoţie, inclusiv pentru viitor, dar mai ales pentru prezent. Întâlnirea unei realităţi poate să aibă efect înzecit asupra noastră dacă se leagă de amintiri, faţă de situaţia când ar fi pur şi simplu nouă! Dacă ar fi să numesc într-un fel explicaţia acest fenomen, acest cuvânt ar fi rezonanţă.

Mintea umană este fantastică... Îţi rezervă surprize din cele mai neaşteptate, trăiri surprinzătoare. Pe fondul unei răciri accelerate şi permanentizate a căsniciei mele atât de vechi, sub imperiul rutinei, al plicitiselii în cuplu – ca formă de existenţă a relaţiei, atunci când pare că nu se mai poate întâmpla nimic revigorant, apare o scânteie izvorâtă din acel adânc puţ al amintirilor ce trăiesc cuminţi în subsolul conştiinţei noastre. Nu despre fosta mea viaţă e vorba. Aceea – e ca într-un larg de mare, plutind în derivă. E la dispoziţia unui atac ipotetic, dar piraţii se încăpăţânează să ameninţe. Nu.

E vorba de ceea ce poate urma. De iluzie, de speranţă. Atunci când senzaţia se naşte dintr-o dată, fără a fi aşteptată, intensitatea creşte odată cu nivelul de surprindere. E... adrenalină pură. Depinde foarte mult la ce ne raportăm, şi aici poate e arta. Să găsim acea formă de raportare – ca armă de luptă cu aberaţiile cotidiene, pentru a rezista. Şi chiar a ne înălţa.

Toate gândurile astea mă tot macină... Am adesea lungi certuri cu mine însumi, negocieri şi auto-judecăţi. Dedublări ce nu fac decât să-mi menţină starea de îndoială asupra mea, de natură a-mi pune mereu întrebări şi de a încerca să-mi corectez derapajele. Sunt psihologul meu. Un psiholog pe care-l plătesc cu căderi în golul emoţiilor mele.

Dar dincolo de mine e realitatea. Acea realitate de înfruntat. Este Ana – a cărei prezenţă a generat acea senzaţie de nelinişte, de a fi în alertă. Cândva – foarte demult, prin tumultul adolescenţei atât de febrile şi fierbinte, Ana, cu părul ei atât de negru, cu pielea ei de lapte cu cacao, acea băutură de ciocolată din care sorbeam cu atât nesaţ când eram copil, Ana – era un înger! Un înger de serviciu la poalelele unei lumi neclare pentru mine atunci, ce m-a ajutat să-mi găsesc repere, sau măcar să încerc asta.

Mai degrabă scundă decât înaltă, cu părul acela nefiresc de negru lins, până la mijlocul spatelui, ochii negri pătrunzători, statura uşor firavă, zâmbetul furat în colţul gurii – toate astea mă înrobiseră cândva. Dar asta era atunci, la o vârstă a adolescenţei, când şi apa fierbe doar când o priveşti. Purta aceeaşi pereche de blugi clasici decoloraţi, şi veşminte simple, necomplicate. Se remarca însă prin aerul emanat, prin zâmbet, prin atitudine, deşi nu făcea niciun efort pentru asta. De fapt, era o oarecare, pe care eu o transformam în „cineva” din motive de percepţie. Aveam plimbări lungi, pe străzile îmbâcsite ale cartierului, în care ne spuneam vezi şi uscate. Era aerul acela, adolescentin, o puritate a gesturilor şi paşilor făcuţi pe asfalt, o magie înfrânată, parcă de prea multă timiditate. O magie la puterea minus unu, în care curăţenia ei îmi domina respiraţia.

N-am fost niciodată împreună! Am jinduit la ea atunci şi a rămas un vis neîmplinit. Un vis care a rămas în urmă, dar care rămăsese undeva, în mintea mea de nea. Pierdut. Timpul lucrase împotriva noastră. Până în aceea după-amiază. Făceam un curs de specialitate undeva, în centru... Aşteptările mele erau minime. La primele 2 şedinţe nu am fost, la a treia şedinţă am văzut-o şi am avut un şoc! La prima vedere s-ar zice că vechile senzaţii, trăiri, nu se pot „reanima” aşa uşor, dar acum a fost ceva instantaneu. Era... Ana, aşa cum o ştiam, doar eu eram ceva mai bătrân. M-a tulburat profund apariţia ei. Să fie Ana? Nu, în niciun caz – am raţionat imediat.

Bun, dar cine e? Probabil cineva care seamănă cu ea...OK, dar eu ce am de făcut? Prima reacţie a fost să o întreb cum o cheamă, dar m-am abţinut. Am lăsat-o să intre cuminte în sală...Arăta EXACT ca aacea Ană,  doar că nu aşa de tânără. Asemănarea m-a tulburat. N-are cum să fie ea, dar...

-         Bună... seara!

-         ....

-         Pot să te întreb cum te cheamă?

-         Sunteţi formatorul nostru? mă întreabă cu un glas sfârşit şi uşor emoţionat.

-         Nu... îi răspund zâmbind. Voiam doar să...

-           Sunt Ana-Maria, răspunde ea ceva mai încrezătoare. Dar puteţi să-mi spuneţi Ana!

-           A!

Scurta conversație m-a lăsat fără replică...O cheamă Ana şi seamănă cu acea Ana?? Dumnezeule. Asemănarea este izbitoare.

-       Sunt Tudor... am îngânat cu un glas vrăjit, prea încet pentru atenţia ei, care acum era distrasă de altceva. Vorbea deja cu altcineva, cu o colegă căreia îi oferea infinit mai multă atenție. Mă provoca această ignorare. Mă stârnea să lupt mai mult pentru ea, pentru a o capta în comunicare.

Nu mai auzeam nimic în jur. Trăiam un moment de bocaj dar şi de mister totodată. Era Ana, acea Ana? Călătoream în timp? Aveam halucinaţii? Am făcut efort de a mă reechilibra, de a încerca să revin în prezent.

-         Cum spuneai că te cheamă? mă întreabă Ana distrată. Cum vă cheamă?

-         Hai să-ţi spun o poveste, i-am spus.

-           Ascult, îmi plac poveştile! Dar nu acum, poate cu altă ocazie, când vom avea mai mult timp, acum vreau să particip la oră.

Trebuie să recunosc că atitudinea asta, ignorantă, trufaşă a ei, mă provocau o dată mai mult. Împotrivirea are farmecul ei, naşte bucuria împlinirii, nu? Nu ştiu ce voiam. Atenţia ei? Comunicare? O relaţie? Sex?  Mai mult ca sigur că da! Sau nu?

 

De-acum nu mai lipsesc la curs – mi-am spus. Deşi era vizibilă tulburarea la care eram supus undeva, vag, am pretins că mă preocupă cunoștințele dobândite, informaţiile interesante de la curs. Mă frământa întrebarea: ce vârstă are? Este acea Ană? Poate este fiica ei! mi-am spus într-un moment de revelaţie. Sau poate totul este în imaginaţia mea!

În ultimul timp nu mai ştiu ce e vis, ce e realitate, dar asta nu e ceva permanent. În cea mai mare parte a timpului sunt un om raţional, dar am câteva momente pe zi, de intimitate cu mine însumi, în care mă alint... Eu sunt cel mai mare critic al meu, dar şi cel mai bun confident! Totuşi, oricât m-aş juca în mica mea lume, ceea ce este important e percepţia celor din jur, pentru că de acolo, dintre oamenii care mă înconjoară vine validarea de care avem atâta nevoie. E nevoie de echilibru între rigorile lumii exterioare şi candoarea din propriul suflet – un palat din care nu-mi convine, dar sunt obligat să ies mereu.

Este Ana în acel palat, iar acum mi-a apărut în realitate? Poate un gând, o amintire, să se personifice? Bun, dar nu m-am mai gândit la ea de zeci de ani, uitasem că există! De unde vine şi cine, ce este Ana? Frământările mele, chiar dacă mă agită puţin, nu mă trădează. M-am considerat mereu un om puternic, capabil să suporte şocuri, schimbări bruşte sau condiţii mai vitrege. Dar – incapabil să disimuleze. Sunt un amestec de piatră şi nisip fin. Ori – aşa îmi place să cred.

N-am mai văzut-o pe Ana câteva şedinţe de curs la rând, deşi am fost la fiecare cu mare „interes”. Am avut tendinţa să-i aflu datele de contact, mă gândeam să întreb profesorul, sau pe fata de la secretariat, dar am renunţat. Ce i-aş fi spus? Ştii, am cunoscut cândva o fată ca tine, a fost un fel de fata morgana, poate aş fi iubit acea fată, poate am fi avut o poveste dragoste, dar n-am mai întâlnit-o. Eşti tu, acea fată morgana? Râd. Cum să-i spun aşa ceva? Oricum, la cât de timid mă ştiu, nu ştiu dacă aş îndrăzni asta. În fine, la examen o văd. Apare în sală discret, văd cu mă caută cu privirea, îi răspund - flămând de ochii ei alunecoşi. Nu mă mai pot concentra la proba scrisă. Îi caut din nou uitătura galbenă, ca nişte raze de toamnă târzie. Şi aşa nu-mi prea pasă de cursul acesta, deşi am dat bani serioşi să-l fac. După un timp, îmi aruncă o privire cu coada ochiului, parcă să se asigure că mă are în plasa ei. Mă avea!

Era o atracţie animalică, sexuală? Nu! Era de fapt o cale rapidă spre tinereţe, ca o călătorie în timp – romanele SF vorbesc de un vierme, o gaură neagră, de compresia timpului. Doar o reprezentare – e drept, dar această persoană există, exista, şi dincolo de nebunia din capul meu, trebuia să mă lămuresc ce se întâmplă. Am pierdut lupta cu concentrarea şi am picat examenul.

-           Veniţi cu grupa următoare, nu vă faceţi probleme! mi-a spus secretara, cu acceptul tacit al formatorului, care se simţea stânjenit de situaţie. Avem datele dumneavoatră, nu trebuie să mai achitaţi nimic, veniţi doar la examen, vă anunţăm noi. Aţi avut o zi mai proastă, nu înseamnă că nu v-aţi pregătit.

Zâmbetul secretarei – altfel, o fată prezentabilă, cu un sex-apel evident, mă enerva, însă. Eram în faţa unui eşec şi era evident pentru mine că n-am putut gestiona o situaţie sufletească. Am plecat trist spre ieşire, căutând, totuşi din privire paşii Anei – care luase examenul cu brio, deşi nu fusese decât la o câteva şedinţe şi la examen. Am rămas în hol, la parter, să o aştept. A venit sfioasă către mine, ţinându-şi mapa cu ambele mâini la piept, parcă într-un gest pudic.

-         Vreau să vorbim.

Mă privea insistent în ochi, căutând parcă ceva dincolo de mine. Nu ştiam ce să spun. De aproape am înţeles că nu este Ana. Am avut luciditatea să realizez asta. dar semăna mult cu ea. Totuşi – părea complice la suita mea de gânduri, pe care părea că le cunoaşte şi le stăpâneşte.

-      Nu, nu sunt Ana de care îţi aminteşti tu, a început cu un glas slab, mergând alături de mine pe stradă. Dar ştiu despre voi. Eşti surprins? a întrebat apoi, ridicând privirea din pământ, privindu-mă cu alţi ochi.

-      Nu ştiu ce să spun... am spus uimit. Cine ești?

-      Sunt o prietenă, o cunoscută a ei...

-      Prietenă sau cunoscută? am insistat.

-      De fapt, cunoscută.

-      OK, şi ce speri să obţii, în afara faptului că m-ai făcut să pierd un examen? am întrebat uşor amuzat, vizibil mai relaxat.

-      Tudor, Cristi... Pot să-ţi spun Cristi? Cum îţi spunea ea? De ce Tudor?

-      Păi mă cheamă şi Tudor, dar Cristi e apelativul de demult. Acum, Tudor îl folosesc pentru că e mai... impunător, nu ştiu.

-      Am înţeles. Pot să mă adresez cu Cristi?

-      Sigur. Nu mi-ai spus ce vrei, de fapt – am devenit deja uşor irascibil.

-      Uite, eu am cunoscut-o pe Ana acum câţiva ani. Când nu era la mănăstire.

-      Cum?

-      Da, o să înţelegi. Nu eram prietene, ne-am cunoscut printr-o conjunctură şi – cumva, nu ştiu cum, într-un moment mi-a făcut unele confidenţe... Mi-a spus că viaţa a fost nedreaptă cu ea, că nu înţelege de ce are o astfel de soartă, un astfel de drum.

-      Dar ce probleme avea? am întrebat nedumerit.

-      Nici eu nu am înţeles prea exact..., era o combinaţie între nereuşite sentimentale şi materiale – reţeta sigură spre disperare.

-      OK, continuă! am exclamat curios.

-      Într-un astfel de moment mi-a pomenit de tine. Era entuziasmată să povestească scurtul vostru episod, în care vă întâlneați nevinovați. A spus că niciodată nu a mai regăsit acea puritate şi că ar dori să te revadă, dar nu ştia cum. Era atât de dezamăgită de ceea ce i se întâmplase.

-      Doamne, dacă aş fi știut...

-      Nu aveai cum. Drumurile voastre erau complet despărțite, Cristi.

Îmi spunea pe nume... Ce dorea de fapt?

-      Ce s-a întâmplat cu ea? Cum a ajuns la mănăstire? am întrebat nerăbdător.

-           A trecut printr-un episod de depresie groaznică..., la graniţă cu ideea de sinucidere. Asta mi-a povestit ea, atunci când mi-a povestit de tine şi de restul...

-           Când a fost asta?

-           Acum vreo 3 ani, cred, 3 ani şi ceva...

-           Am înţeles, şi TU ce vrei acum de la mine?

-           Păi... m-am îndrăgostit de tine numai din ce mi-a povestit, Cristi...

-           Încetează să-mi mai spui pe nume, te rog.

-           M-am coafat ca ea, aşa cum era atunci, am încercat să semăn cu ea cât mai mult, oricum semănam oarecum...

-           Ce voiai, să-i iei locul?? În ce scop?

-           Mă gândeam că am putea încerca... Ştii, chiar mă cheamă Ana-Maria, poţi să-ţi imginezi că sunt ea...

-           Nu cred că e o idee bună, am spus ca să nu rănesc prea tare.

-           Chiar atât de bine stai? Aud că ai avut o căsnicie lungă... Nu vrei o amantă?