Accesăm uneori amintiri plăcute, experiențe din trecut, avem unele nostalgii. Trăirile, emoțiile acelea pozitive rămân suspendate într-un tablou imaginar al sufletului. Uneori, subiectul acestor amintiri, locul acela, felul în care se desfășoară lucrurile după ani şi ani se schimbă. Noi, însă, rămânem cu acea imagine şi orice altfel de reprezentare a ceea ce ne-a plăcut ne este străină. Iar împlinirea așteptărilor e motiv de exaltare.
Poate e vorba şi de
conservatorism, ori de un soi de „egoism” în a păstra nealterate comorile
gândului nostru. Mai este şi nostalgia unor lucruri dintr-un timp când eram
foarte tineri, iar când ne este dor de acele lucruri, de fapt ne este dor de
tinereţea - după care tânjim ca după o plăcere ascunsă. Un parc, un oraş în care
nu am mai fost de mult, o melodie, o carte, chiar un miros, ne pot trezi
amintiri plăcute, iar când le regăsim după ani, le vrem în forma în care le-am
ştiut când ne-au dat acea stare de bine. Orice decalare de la aceste aşteptări
ne poate dezamăgi.
Sau orice întâlnire a unei astfel
de imagini ne poate înălţa! E aşa mică distanţa între agonie şi extaz.
Amintirea furnizează multă emoţie, inclusiv pentru viitor, dar mai ales pentru
prezent. Întâlnirea unei realităţi poate să aibă efect înzecit asupra noastră
dacă se leagă de amintiri, faţă de situaţia când ar fi pur şi simplu nouă! Dacă
ar fi să numesc într-un fel explicaţia acest fenomen, acest cuvânt ar fi rezonanţă.
Mintea umană este fantastică...
Îţi rezervă surprize din cele mai neaşteptate, trăiri surprinzătoare. Pe fondul
unei răciri accelerate şi permanentizate a căsniciei mele atât de vechi, sub
imperiul rutinei, al plicitiselii în cuplu – ca formă de existenţă a relaţiei,
atunci când pare că nu se mai poate întâmpla nimic revigorant, apare o scânteie
izvorâtă din acel adânc puţ al amintirilor ce trăiesc cuminţi în subsolul
conştiinţei noastre. Nu despre fosta mea viaţă e vorba. Aceea – e ca într-un
larg de mare, plutind în derivă. E la dispoziţia unui atac ipotetic, dar
piraţii se încăpăţânează să ameninţe. Nu.
E vorba de ceea ce poate urma. De
iluzie, de speranţă. Atunci când senzaţia se naşte dintr-o dată, fără a fi
aşteptată, intensitatea creşte odată cu nivelul de surprindere. E... adrenalină
pură. Depinde foarte mult la ce ne raportăm, şi aici poate e arta. Să găsim
acea formă de raportare – ca armă de luptă cu aberaţiile cotidiene, pentru a
rezista. Şi chiar a ne înălţa.
Toate gândurile astea mă tot
macină... Am adesea lungi certuri cu mine însumi, negocieri şi auto-judecăţi.
Dedublări ce nu fac decât să-mi menţină starea de îndoială asupra mea, de
natură a-mi pune mereu întrebări şi de a încerca să-mi corectez derapajele.
Sunt psihologul meu. Un psiholog pe care-l plătesc cu căderi în golul emoţiilor
mele.
Dar dincolo de mine e realitatea.
Acea realitate de înfruntat. Este Ana – a cărei prezenţă a generat acea
senzaţie de nelinişte, de a fi în alertă. Cândva – foarte demult, prin tumultul
adolescenţei atât de febrile şi fierbinte, Ana, cu părul ei atât de negru, cu
pielea ei de lapte cu cacao, acea băutură de ciocolată din care sorbeam cu atât
nesaţ când eram copil, Ana – era un înger! Un înger de serviciu la poalelele
unei lumi neclare pentru mine atunci, ce m-a ajutat să-mi găsesc repere, sau
măcar să încerc asta.
Mai degrabă scundă decât înaltă,
cu părul acela nefiresc de negru lins, până la mijlocul spatelui, ochii negri
pătrunzători, statura uşor firavă, zâmbetul furat în colţul gurii – toate astea
mă înrobiseră cândva. Dar asta era atunci, la o vârstă a adolescenţei, când şi
apa fierbe doar când o priveşti. Purta aceeaşi pereche de blugi clasici
decoloraţi, şi veşminte simple, necomplicate. Se remarca însă prin aerul
emanat, prin zâmbet, prin atitudine, deşi nu făcea niciun efort pentru asta. De
fapt, era o oarecare, pe care eu o transformam în „cineva” din motive de
percepţie. Aveam plimbări lungi, pe străzile îmbâcsite ale cartierului, în care
ne spuneam vezi şi uscate. Era aerul acela, adolescentin, o puritate a
gesturilor şi paşilor făcuţi pe asfalt, o magie înfrânată, parcă de prea multă timiditate.
O magie la puterea minus unu, în care curăţenia ei îmi domina respiraţia.
N-am fost niciodată împreună! Am
jinduit la ea atunci şi a rămas un vis neîmplinit. Un vis care a rămas în urmă,
dar care rămăsese undeva, în mintea mea de nea. Pierdut. Timpul lucrase
împotriva noastră. Până în aceea după-amiază. Făceam un curs de specialitate
undeva, în centru... Aşteptările mele erau minime. La primele 2 şedinţe nu am
fost, la a treia şedinţă am văzut-o şi am avut un şoc! La prima vedere s-ar
zice că vechile senzaţii, trăiri, nu se pot „reanima” aşa uşor, dar acum a fost
ceva instantaneu. Era... Ana, aşa cum o ştiam, doar eu eram ceva mai bătrân.
M-a tulburat profund apariţia ei. Să fie Ana? Nu, în niciun caz – am raţionat
imediat.
Bun, dar cine e? Probabil cineva
care seamănă cu ea...OK, dar eu ce am de făcut? Prima reacţie a fost să o
întreb cum o cheamă, dar m-am abţinut. Am lăsat-o să intre cuminte în
sală...Arăta EXACT ca aacea Ană, doar că nu aşa de tânără. Asemănarea m-a
tulburat. N-are cum să fie ea, dar...
-
Bună... seara!
-
....
-
Pot să te întreb cum te cheamă?
-
Sunteţi formatorul nostru? mă întreabă cu un glas sfârşit şi uşor
emoţionat.
-
Nu... îi răspund zâmbind. Voiam doar să...
-
Sunt Ana-Maria, răspunde ea ceva mai încrezătoare. Dar puteţi să-mi spuneţi
Ana!
-
A!
Scurta conversație m-a lăsat fără
replică...O cheamă Ana şi seamănă cu acea Ana?? Dumnezeule. Asemănarea este
izbitoare.
- Sunt Tudor... am îngânat cu un
glas vrăjit, prea încet pentru atenţia ei, care acum era distrasă de altceva.
Vorbea deja cu altcineva, cu o colegă căreia îi oferea infinit mai multă
atenție. Mă provoca această ignorare. Mă stârnea să lupt mai mult pentru ea,
pentru a o capta în comunicare.
Nu mai auzeam
nimic în jur. Trăiam un moment de bocaj dar şi de mister totodată. Era Ana,
acea Ana? Călătoream în timp? Aveam halucinaţii? Am făcut efort de a mă
reechilibra, de a încerca să revin în prezent.
-
Cum spuneai că te cheamă? mă întreabă Ana distrată. Cum vă cheamă?
-
Hai să-ţi spun o poveste, i-am spus.
-
Ascult, îmi plac poveştile! Dar nu acum, poate cu altă ocazie, când vom
avea mai mult timp, acum vreau să particip la oră.
Trebuie să recunosc că atitudinea
asta, ignorantă, trufaşă a ei, mă provocau o dată mai mult. Împotrivirea are
farmecul ei, naşte bucuria împlinirii, nu? Nu ştiu ce voiam. Atenţia ei?
Comunicare? O relaţie? Sex? Mai mult ca
sigur că da! Sau nu?
De-acum nu mai lipsesc la curs –
mi-am spus. Deşi era vizibilă tulburarea la care eram supus undeva, vag, am
pretins că mă preocupă cunoștințele dobândite, informaţiile interesante de la
curs. Mă frământa întrebarea: ce vârstă are? Este acea Ană? Poate este fiica ei! mi-am spus într-un moment de revelaţie.
Sau poate totul este în imaginaţia mea!
În ultimul timp nu mai ştiu ce e
vis, ce e realitate, dar asta nu e ceva permanent. În cea mai mare parte a
timpului sunt un om raţional, dar am câteva momente pe zi, de intimitate cu
mine însumi, în care mă alint... Eu sunt cel mai mare critic al meu, dar şi cel
mai bun confident! Totuşi, oricât m-aş juca în mica mea lume, ceea ce este
important e percepţia celor din jur, pentru că de acolo, dintre oamenii care mă
înconjoară vine validarea de care avem atâta nevoie. E nevoie de echilibru
între rigorile lumii exterioare şi candoarea din propriul suflet – un palat din
care nu-mi convine, dar sunt obligat să ies mereu.
Este Ana în acel palat, iar acum
mi-a apărut în realitate? Poate un gând, o amintire, să se personifice? Bun,
dar nu m-am mai gândit la ea de zeci de ani, uitasem că există! De unde vine şi
cine, ce este Ana? Frământările mele,
chiar dacă mă agită puţin, nu mă trădează. M-am considerat mereu un om
puternic, capabil să suporte şocuri, schimbări bruşte sau condiţii mai
vitrege. Dar – incapabil să disimuleze. Sunt un amestec de piatră şi nisip fin.
Ori – aşa îmi place să cred.
N-am mai văzut-o pe Ana câteva
şedinţe de curs la rând, deşi am fost la fiecare cu mare „interes”. Am avut tendinţa
să-i aflu datele de contact, mă gândeam să întreb profesorul, sau pe fata de la
secretariat, dar am renunţat. Ce i-aş fi spus? Ştii, am cunoscut cândva o fată
ca tine, a fost un fel de fata morgana, poate aş fi iubit acea fată, poate am
fi avut o poveste dragoste, dar n-am mai întâlnit-o. Eşti tu, acea fată morgana? Râd. Cum să-i spun aşa
ceva? Oricum, la cât de timid mă ştiu, nu ştiu dacă aş îndrăzni asta. În fine,
la examen o văd. Apare în sală discret, văd cu mă caută cu privirea, îi răspund - flămând de ochii ei alunecoşi. Nu mă mai pot concentra la proba scrisă. Îi caut
din nou uitătura galbenă, ca nişte raze de toamnă târzie. Şi aşa nu-mi prea
pasă de cursul acesta, deşi am dat bani serioşi să-l fac. După un timp, îmi
aruncă o privire cu coada ochiului, parcă să se asigure că mă are în plasa ei. Mă avea!
Era o atracţie animalică,
sexuală? Nu! Era de fapt o cale rapidă spre tinereţe, ca o călătorie în timp –
romanele SF vorbesc de un vierme, o gaură neagră, de compresia timpului. Doar o
reprezentare – e drept, dar această persoană există, exista, şi dincolo de
nebunia din capul meu, trebuia să mă lămuresc ce se întâmplă. Am pierdut lupta
cu concentrarea şi am picat examenul.
-
Veniţi cu grupa următoare, nu vă faceţi probleme! mi-a spus secretara, cu
acceptul tacit al formatorului, care se simţea stânjenit de situaţie. Avem
datele dumneavoatră, nu trebuie să mai achitaţi nimic, veniţi doar la examen,
vă anunţăm noi. Aţi avut o zi mai proastă, nu înseamnă că nu v-aţi pregătit.
Zâmbetul secretarei – altfel, o
fată prezentabilă, cu un sex-apel evident, mă enerva, însă. Eram în faţa unui
eşec şi era evident pentru mine că n-am putut gestiona o situaţie sufletească.
Am plecat trist spre ieşire, căutând, totuşi din privire paşii Anei – care
luase examenul cu brio, deşi nu fusese decât la o câteva şedinţe şi la examen.
Am rămas în hol, la parter, să o aştept. A venit sfioasă către mine, ţinându-şi
mapa cu ambele mâini la piept, parcă într-un gest pudic.
-
Vreau să vorbim.
Mă privea insistent în ochi, căutând parcă ceva dincolo de mine. Nu ştiam ce să spun. De aproape am înţeles că nu este Ana. Am avut luciditatea să realizez asta. dar semăna mult cu ea. Totuşi – părea complice la suita mea de gânduri, pe care părea că le cunoaşte şi le stăpâneşte.
- Nu, nu sunt Ana de care îţi
aminteşti tu, a început cu un glas slab, mergând alături de mine pe stradă. Dar
ştiu despre voi. Eşti surprins? a
întrebat apoi, ridicând privirea din pământ, privindu-mă cu alţi ochi.
- Nu ştiu ce să spun... am spus uimit. Cine ești?
- Sunt o prietenă, o cunoscută a
ei...
- Prietenă sau cunoscută? am
insistat.
- De fapt, cunoscută.
- OK, şi ce speri să obţii, în
afara faptului că m-ai făcut să pierd un examen? am întrebat uşor amuzat,
vizibil mai relaxat.
- Tudor, Cristi... Pot să-ţi spun
Cristi? Cum îţi spunea ea? De ce Tudor?
- Păi mă cheamă şi Tudor, dar
Cristi e apelativul de demult. Acum, Tudor îl folosesc pentru că e mai...
impunător, nu ştiu.
- Am înţeles. Pot să mă adresez cu
Cristi?
- Sigur. Nu mi-ai spus ce vrei, de
fapt – am devenit deja uşor irascibil.
- Uite, eu am cunoscut-o pe Ana
acum câţiva ani. Când nu era la mănăstire.
- Cum?
- Da, o să înţelegi. Nu eram
prietene, ne-am cunoscut printr-o conjunctură şi – cumva, nu ştiu cum, într-un
moment mi-a făcut unele confidenţe... Mi-a spus că viaţa a fost nedreaptă cu
ea, că nu înţelege de ce are o astfel de soartă, un astfel de drum.
- Dar ce probleme avea? am întrebat
nedumerit.
- Nici eu nu am înţeles prea
exact..., era o combinaţie între nereuşite sentimentale şi materiale – reţeta
sigură spre disperare.
- OK, continuă! am exclamat curios.
- Într-un astfel de moment mi-a
pomenit de tine. Era entuziasmată să povestească scurtul vostru episod, în care
vă întâlneați nevinovați. A spus că niciodată nu a mai regăsit acea puritate şi
că ar dori să te revadă, dar nu ştia cum. Era atât de dezamăgită de ceea ce i
se întâmplase.
- Doamne, dacă aş fi știut...
- Nu aveai cum. Drumurile voastre
erau complet despărțite, Cristi.
Îmi spunea pe nume... Ce dorea de
fapt?
- Ce s-a întâmplat cu ea? Cum a
ajuns la mănăstire? am întrebat nerăbdător.
-
A trecut printr-un episod de depresie groaznică..., la graniţă cu ideea de
sinucidere. Asta mi-a povestit ea, atunci când mi-a povestit de tine şi de
restul...
-
Când a fost asta?
-
Acum vreo 3 ani, cred, 3 ani şi ceva...
-
Am înţeles, şi TU ce vrei acum de la mine?
-
Păi... m-am îndrăgostit de tine numai din ce mi-a povestit, Cristi...
-
Încetează să-mi mai spui pe nume, te rog.
-
M-am coafat ca ea, aşa cum era atunci, am încercat să semăn cu ea cât mai
mult, oricum semănam oarecum...
-
Ce voiai, să-i iei locul?? În ce scop?
-
Mă gândeam că am putea încerca... Ştii, chiar mă cheamă Ana-Maria, poţi
să-ţi imginezi că sunt ea...
-
Nu cred că e o idee bună, am spus ca să nu rănesc prea tare.
-
Chiar atât de bine stai? Aud că ai avut o căsnicie lungă... Nu vrei o
amantă?