Poveste pentru oameni mari

 A fost odată un împărat, care dorea să cucerească tot, să stăpânească tot ţinutul pe care îl vedea cu ochii. Îl chema Durere – Vodă şi nu avea alt gând decât să fie împărat absolut. Doar că ţinutul pe care îl voia era locuit de diferite triburi, care trebuiau învinse. Până acum nu reuşise decât puţin din acest vis de mărire, aşa că într-o zi un înţelept de la curte i-a zis:

-         Mărite împărat, de săptămâni întregi mă tot gândesc, socotesc şi mă uit la stele să văd ce ai putea să faci pentru a birui.

-         Te ascult, înţeleptule! spuse Durere – Vodă, atent la bătrân. Grăieşte!

-         Apăi..., eu cred că trebuie să câştigi nu cu forţa, ci cu mintea. Cu înţelepciunea.

-         Continuă înţeleptule! deveni brusc atent regele. Cum ai spus că te cheamă?

-         N-am spus... mă numesc Orgoliu Alb. Şi slujesc la curte de ani buni. Numai că n-aţi băgat de seamă...

-         Ei, hai, să auzim ce ai de spus!

-         Împărate, trebuie să găseşti o armă mai eficientă. Nu e de ajuns că oştenii supuşi se aruncă în luptă, trebuie o strategie. Minim de efort cu maxim efect!

-         Şi care ar fi acea armă? întrebă curios împăratul, sprijinindu-se în bărbie gânditor.

-          Tocmai la asta mă gândesc de săptămâni întregi! Şi m-am gândit să facem un concurs, dacă veţi fi de acord.

-         Ce fel de concurs? Înţeleptule, sper că nu te ţii de glume, am treburi mai importante de rezolvat la curte! se încruntă Durere – Vodă.

-         Iertare şi milă! Majestate, am invitat câteva arme, vom vedea care din ele este mai ucigătoare.

-         La ce te-ai gândit? Sunt numai ochi şi urechi!

-         Păi am chemat: un glonţ, un arc cu săgeţi, o piatră, nisipul fierbinte, cuţitul, sabia, un tun. Să vedem care face cele mai mari răni!

-         Avem şi cobai înţeleptule? Carne de tun avem?

-         Avem, Sire, spuse mândru înţeleptul. Avem din rândul supuşilor. Şi mai am un sac aici.

-         Ce ai în sac, maestre Orgoliu Alb?

-         Împărate, dacă nu vă veţi da verdictul că una din armele chemate aici, la competiţie, face cele rănile cele mai adânci, ca să doboare ţintele, vom desface sacul. Vom vedea la sfârşit.

-         Înţeleptule, nu ştiu ce joc faci aici, dar îmi place! Să aflăm ce armă ne trebuie pentru a putea răni cel mai adânc. Să înceapă!

 

Şi competiţia a început. După 3 zile şi trei nopţi, înţeleptul, după ce a cântărit cele ce se întâmplaseră, îi spuse Împăratului Durere – Vodă:

-         Împărate, glonţul ucide, dar puţini oameni. Apoi, nu avem atâtea arme de foc câţi oşteni, iar praful de puşcă nu e de ajuns. Nu e suficient pentru provocarea de răni adânci!. Săgeţile din arcuri sunt mai slabe ca gloanţele, chiar dacă le punem în vârf otravă. Nu au o bătaie prea lungă, iar unii din cei care se împotrivesc au scuturi. Trebuie să facem rău altfel!

-         Continuă, înţeleptule! spuse regele conectat la judecata bătrânului.

-         Piatra e mai bună decât arcul, dar tot mai slabă ca gloanţele. Piatra nu omoară, ea doar răneşte şi slăbeşte puterea potrivnicilor... Nisipul fierbinte trebuie să îl arunci în ochi, de aproape, trebuie iuţeală, nu-l poţi folosi de departe. Cuţitul şi sabia se folosesc tot de aproape. Apropierea de ţinte ne poate face vulnerabili, ei pot fi mai puternici în lupta corp la corp.

-         Am înţeles, zise împăratul. Vrei să folosim tunul! spuse luminat Împăratul. Care este eficienţa lui? Ce concluzii ai tras?

-         Majestate! Nici tunul nu e o armă suficient de suplă, de mobilă. Toate aceste arme fac rău, dar omoară în mică măsură şi nu ucid în profunzime. Vă propun să deschidem sacul.

-         Să-l deschidem, înţeleptule, dacă aşa spui. Ce este în sac?

-         Ce am în sac, spuse bătrânul Orgoliu Alb, face dezastru între cei ce ni se opun. Demolează puterile celorlalţi, îi îngenunchiază şi le va provoca răni care se vor vindeca greu sau niciodată. Este arma prin care se face răul cel mai profund. Odată aruncate, nu se vor mai întoarce, aşa cum nici mortul nu se mai întoarce de la groapă.

-         Înţeleptule, nu mă mai face să aştept, spuse Durere-Vodă. Cum obţinem ceea ce vreau: durerea cea mai mare, care să mă facă să am un imperiu întreg? Care este răul cel mai zdrobitor, cu ce se poate face răul cel mai adânc? Ce ai în sac?

-         Cuvinte...

Bacalaureat

 Motto: Liceu – cimitir al tinereții mele (George Bacovia)

 

 

Atunci când s-au petrecut aceste întâmplări, credeam că nimic nu va putea fi în viaţă mai greu, mai intens pentru mine. Aveam aproape 18 ani! Sigur că m-am înşelat, dar privind înapoi, se păstrează acel fior, acea senzație că m-am aflat la o intersecţie de drumuri. Unii cred în destin – şi probabil există anumite lucruri dincolo de noi, dar mai cred că Dumnezeu ne așază unele borne, rămânând să depindă exclusiv de noi cum parcurgem drumul între două sau mai multe repere.

 

Liceul a însemnat pentru mine acea perioadă când te descoperi pe tine. Ieşirea din copilărie îmi dădea senzaţia că trec la un alt nivel, unul de la care priveam cu o oarecare trufie anii naivi din urmă. Am luat mult din mediul familial pentru a-mi defini un comportament, o atitudine, dar mă uitam şi la alţii cum şi ce făceau. Mă simţem mândru când, în clasa a noua, eram un fel de „protejat” al unui tip dintr-a douăsprăzecea, ce mă luase sub aripa lui! Eram vecini de bloc, ăsta era secretul, şi chiar el îmi sugerase să mă înscriu la liceul, căruia îi făcea o reclamă nebună. N-a fost nevoie, paşii m-au dus într-acolo. Prezenţa în pauze în preajma celor din ultimul an – fie pe holuri, fie în curte, la baschet sau la fotbal, experienţa primelor concerte rock cu ei la diferite săli din Bucureşti m-au făcut să mă împletesc mai repede cu dragul meu liceu.

 

Experienţele specifice vârstei n-au întârziat să apară: petrecerile, chiulul de la ore pentru a merge la film, excursiile la munte, fumatul în toalete, farsele făcute profesorilor, apariţia primilor fiori de iubire, primele versuri scrise. În clasa a zecea, la început, furat de peisajul adolescenţei, am ignorat prea mult şcoala, şi deodată m-am văzut pus în dificultate. Sigur că nu realizam, dar tata a avut la un moment dat „ideea” să meargă pe la şcoală... Într-o situaţie similară, în urmă cu doi ani, fratele meu alesese să se culce la 8 seara, sperând că nu va fi trezit când tata se va întoarce. L-am însoţit şi eu, am „adormit” şi eu la 8 seara. Credeţi că tata s-a lăsat impresionat? Aş! Ascultam de undeva de sub plapumă şi mă făcusem mic de tot, cum tata îşi scoate cureaua... Iar în timpul ăsta, mama nu a apărut defel prin camera noastră, deşi ştiam că plânge undeva, în sufragerie.

 

În cazul meu, am ales să înfrunt realitatea. Am rămas în sufragerie, aşteptând confruntarea! Tata a venit calm, tacticos şi şi-a scos cureaua. Am suportat cu stoicism, meritam! A fost singura dată când tata a fost nevoit să fie dur, o singură curea la palme m-a trezit, iar pentru asta îi mulţumesc şi azi. Aveam, totuşi, situaţie de corigenţă la cinci materii, iar vara următoare urma să susţin examenul de treapta a doua, care îmi permitea să continui liceul. Dacă nu, exista opţiunea şcolilor profesionale, unde învăţai o meserie, e adevărat, dar nu mai puteai accede la facultate decât făcând liceul la seral. Era groasă, ce mai. Am terminat primul trimestru cu doar 2 corigenţe, am recuperat 3, dar eram încă în situaţie delicată. Până la sfârşitul clasei a zecea, am apăsat pe acceleraţie şi am recuperat. Am învăţat ca un nebun pentru examenul de treaptă, iar rezultatele au demonstrat ceea ce tot tata mai spunea despre noi, caracterizându-ne: brânză bună în burduf de câine. Intrasem al doilea pe listă!

 

Clasa a unsprăzecea şi a douăsprăzecea au confirmat creşterea mea, fără însă a fi una fulminantă. Mă maturizase oarecum teama aceea că puteam să o iau pe un alt drum. În ultimile două clase de liceu s-a accentuat sentimentul interior al emoţiilor, aşa că am mers la cenaclul literar al liceului, ţinut de profesorul de filozofie. Ceva ardea în mine, mă şi îndrăgostisem de o colegă, care, însă mă respingea. La cenaclu, era la modă poezia modernistă, poeziile cu vers alb, exprimările menite să surprindă, exprimările absconse, pretenţioase. Eu am ales să scriu clasic, oarecum mai simplist, dar sincer, cu mesaj uşor de înţeles. M-au făcut praf acolo! Ce-i asta, poezie de copii? Profesorul de filozofie m-a apărat, a fost singurul. A explicat că fiecare are felul său de a se exprima, că fiecare lucru are ceva frumos în el. Ce ani!

 

Se apropia examenul de bacalaureat. Sfârşitul liceului însemna şi să realizăm un proiect, care conţinea parte scrisă şi parte desenată, frumos îndosariate în coperţi de carton, cu scris auriu. Zis şi făcut. Un prieten al mamei mele m-a ajutat la partea desenată, omul era tehnician proiectant, m-a ajutat şi cu documentarea, aşa că aveam o lucrare de diplomă căreia îi lipsea doar ţipla. Am citit lucrarea, am învăţat, dar emoţia pusese stăpânire pe mine. Îmi aminteam de examenul de treaptă şi mă gândeam că aş fi putut rata acel examen important pentru mine. Acum mă gândeam că ratarea bacalaureatului însemna ratarea şansei de a da la facultate. Eram pregătit pentru admitere, nimic de spus, dar era acest examen intermediar, obligatoriu pentru înscrierea la învăţământul superior. Dacă mă împiedic? Poate că asta ar fi însemnat amânarea pentru toamnă sau anul următor, dar aceste lucruri decalau totul, schimbau datele problemei, mă puteau pune pe un alt drum, pe care nu îl voiam. Poate plecam în armată un an şi jumătate, nu nouă luni cât se făcea de către vitorii studenţi, viaţa mea ar fi luat un alt curs. Cine ştie ce aş fi făcut?

 

Probele scrise la bacalaureat au mers bine. Ultima „încercare” era prezentarea proiectului de absolvire. Unii susţineau că este cel mai uşor lucru la bacalaureat, eu insistam că am emoţii. Şi am avut de ce! În ziua examenului trăiam cu toţii un amestec de sentimente: teama legată de trecerea examenului, nostalgia sfârşitului perioadei liceului şi entuziasmul unei vârste, nevoia de a trăi clipa. Înainte de a intra la examen, această explozie interioară ne-a făcut să încercăm un ultim gest care să ne lege de anii de liceu, să creăm o amintire puternică. Exista o tradiţie, care cred că s-a oprit la noi, ca în ultima zi de şcoală, absolvenţii, în semn de căpătare deplină a libertăţii, eliberaţi de şcoală şi de controlul ei, să-şi ardă la comun unele efecte ale şcolii: o cămaşă de elev, matricola, caiete, chiar pantaloni de uniformă şcolară, haine, etc. Tot ce avusese legătură cu şcoala. Era ceva nebunesc, dar am crezut că astfel continuăm o tradiţie specifică liceului nostru şi nu suntem mai prejos. O ambiţie stupidă. Am făcut asta în curtea şcolii, într-un loc relativ ferit, dar... fumul a fost vizibil, iar un profesor ne-a văzut. Efervescenţa vârstei îşi spunea cuvântul.

 

Am intrat în examen fără să ne dăm seama că gestul nostru ne-ar putea costa. În comisia de la clasa noastră era şi un profesor de la Politehnică, un om echilibrat, căruia îi mulţumesc şi acum. Comisia de examen nu ştia ce se întâmplase afară cu vechile noastre haine, aşa că examenul a început în linişte. Eram fiert de emoţie. Am început să prezint lucrarea. Vocea îmi tremura... Profesorul invitat m-a ajutat, deşi el nu mă cunoştea. Neaşteptat, profesorul nostru de la clasa a douăsprezecea a început să mă încurce. Răsfoia lucrarea mea şi mă întreba tot felul de lucruri. O fi fost ceva chimic negativ acolo, nu ştiu! Poiate emoţiile mele au răzbătut până la el, iar asta l-a enervat. Până am primit o întrebare. Problema a fost că eu nu am înţeles întrebarea, căci răspunsul îl ştiam. Aşa că am făcut o gafă. În loc să cer clarificări la întrebare, m-am aruncat şi am spus o prostie cât mine de mare! Dar în rest, ştiusem din proiect, iar lucrarea arăta impecabil. Nu eram de picat! Asta a fost şi părerea domnului profesor de la Politehnică, atunci când profesorul meu m-a poftit afară. Uite, de exemplu, vezi uşa aceea?  m-a întrebat ironic. Ia vezi cum arată pe afară!

Căzuse cerul pe mine. Cred că eram pământiu. Profesorul de la facultate i-a şoptit ceva profesorului meu, după câteva secunde încărcate. Apoi mi-au zis: uite, văd că ai muncit la proiectul ăsta, dar nu prea ştii şi le cam încurci... Întrebaţi-mă şi altceva, am spus disperat. Uite, a continuat profesorul meu de la clasă, îţi dăm examenul, că ai muncit, dar nu poţi primi mai mult de 5 pentru gafa făcută. Liber!

 

Când am ieşit din sală, eram stors de orice energie. Nu-mi venea să cred. Pentru o gafă puteam rata totul! Colegii mă întrebau ce am făcut, dacă am trecut, iar eu dădeam din cap că da. Atunci de ce eşti supărat? m-a întrebat o colegă. Am luat 5, am spus trist. Şi eu şi Bobby la fel – a spus ea zâmbitoare. Da?? Am făcut eu ochii mari. Cum a fost la voi? am întrebat degrabă. Aţi făcut vreo... gafă? Nuuuuu, a râs ea. N-am învăţat mai nimic, ne-a făcut altcineva proiectele, n-am ştiut, aşa că ne-a trecut pentru că am făcut lucrările şi am spus că nu dăm la facultate. Eu ştii că nu am astfel de gânduri, iar el e sportiv... Totuşi, eu eram în altă situaţie, mă gândeam. Şi aveam planuri de facultate. Ce mai contează? Trecuse! Sau aşa credeam eu.

 

O forfotă a început din senin pe sălile liceului. Deodată suntem chemaţi cu toţii înapoi în sală. Am crezut că ne comunică notele, dar ştiam că oricum, acestea se vor afişa la avizier. Tremuram. În sală a venit profesorul de la clasă care fusese în comisie şi directoarea adjunctă a liceului. Ne-a făcut cu ou şi cu oţet. Cum să ne ardem hainele în curtea liceului? Cum ne-am permis? Cine ne credem? Şi dă-i şi zi, şi combate! Măsura? Cea mai blândă, ne-a zis directoarea: m-am consultat cu domnul profesor şi am hotărât ca toate notele pe care le-aţi primit la proba practică să fie scăzute cu un punct! A, OK, au zis majoritatea. Ce-mi pasă dacă în loc de 8 e 7, dacă în loc de 7 e 6? Dar cum rămâne cu noi, cei 3, care avem 5? Picăm? Pierdem bacul?

 

Am întrebat asta în cabinetul directoarei 10 minute mai târziu, unde ne-am dus toţi 3. A fost de neînduplecat! Dar de ce să plătim doar noi 3 pentru nesăbuința tuturor? am întrebat uimit. Nu, mi-a răspuns femeia trufaş, toţi plătesc, pentru că tuturor li se va scădea nota, a explicat nervos. Da, dar numai noi suntem afectaţi. Pierdem bacul! Nici n-a vrut să audă. Ne-a trântit uşa în nas. Ne uitam unul la altul şi nu ne venea să credem. În curtea liceului a circulat povestea printre mulţii elevi ce erau atunci acolo. Majoritatea mă compătimeau pe mine, pentru că ştiau că mă pregătisem pentru facultate şi aş putea rata această şansă. Erau şi unii profesori care spuneau acelaşi lucru, dar nu aveau cum să mă ajute, să ne ajute. Apoi a apărut afişul la avizier, cu notele scăzute, cu semnătură şi ştampilă. Un act oficial, unde scria că noi trei aveam nota 4 la proba practică. Oare ce orgolii şi ambiţii îi fuseseră atinse acelei profesoare? Cineva mi-a sugerat să sun acasă să chem un părinte de urgenţă la şcoală, poate el va avea mai multă trecere. Vis a vis de liceu – o cabină telefonică pe care nu o folosisem niciodată în 4 ani. Am sunat, a răspuns mama. Tocmai a venit acasă tac-tu, zice (culmea, că de obicei venea după 6 seara, acum sosise mai devreme, cred era 3 şi jumătate sau 4). O să vină el la şcoală imediat. A urmau o jumătate de oră de fierbere şi aşteptare. Minutele treceau greu. Între timp au apărut şi părinţii celorlalţi 2 colegi. Împreună cu tata, s-au dus direct la directoare, au intrat fără noi.

 

După altă jumătate de oră de tensiune, apare secretara, care scoate documentul semnat şi ştampilat de mai devreme, în care cei 3 apăreau picaţi şi pune alt document, altă listă, în care tuturor li se scăzuse câte un punct, iar noi rămăsesem cu 5. Însă acest document nu era ştampilat. Ce mai conta? Tata a venit din cabinetul directoarei şi mi-a zis: s-a rezolvat. Nicio clipă nu m-a acuzat, nu m-a judecat, a înţeles că nu meritam să fiu picat, că făcusem parte, alături de ceilalţi colegi, dintr-o întâmplare nefericită, ce nu ne putea fi imputată. În fine, trecuse. Oare?

 

Am plecat spre centru cu colegii, eliberat, să căutăm să stăm la o terasă. Eram într-o stare de euforie greu de descris. Brusc, a început să plouă, o ploaie zgomotoasă de vară a început să biciuie asfaltul. Toţi s-au ascuns sub diferite adăposturi găsite, eu am ales să stau cu mâinile depărtate în mijlocul străzii şi să primesc răpăiala ploii ca pe o binefacere. Am închis ochii şi preţ de câteva secunde eram în altă lume. Să se spele tot răul, tot ghinionul! Peste câteva zile am plecat să facem banchetul la munte. Fusese organizat din timp, abia aşteptam să mergem acolo, era ultimul prilej de a fi împreună cu colegii, să facem nebunii de care să ne amintim. A fost frumos! M-am întors acasă şi zilele următoare am continuat pregătirea pentru examenul de admitere de la facultate. Mă liniştisem. Nici nu bănuiam ce va urma. Când a sunat telefonul de la şcoală, am crezut că doar mă cheamă să vin să iau diploma de bacalaureat de la secretariat. Când colo, secretara şefă de la liceu mă anunţă că profesorul meu din comisia de la lucrarea practică (nu cel de la Politehnică!) a făcut sesizare la Minister, reclamând că examenul a fost... trucat! Nu-mi dau seama dacă profesorul acela chiar a făcut acea reclamaţie, sau directoarea adjunctă, care fusese rănită în vreun orgoliu. M-am panicat. O iau de la capăt ?

 

Prima întrebare pe care i-am pus-o secretarei a fost: asta înseamnă că am pierdut bacul? Am pierdut facultatea? Şi ce frumos fusese la banchet... A, nu, linişteşte-te, mi-a zis secretara – o doamnă absolut respectabilă şi prietenoasă cu toţi elevii. Va veni o altă comisie să vă examineze, de la minister. Facem alte proiecte? am întrebat sugrumat. Nu, vă examinează pe lucrările pe care le-aţi făcut. De data asta să le citiţi! mi-a spus amuzată, trădând un aer de calm şi linişte, de care aveam atâta nevoie! Examinarea era peste 3 zile. Am convocat de urgenţă cei 2 colegi la mine acasă în aceeaşi zi. Ne-am întâlnit să punem ţara la cale... Bobby când a venit, zâmbea. Stai liniştit, mi-a zis. Va fi bine. Ştiu ce vorbesc. Nu ştiu de ce, l-am crezut... Câteva ore am tot discutat, am întors pe toate feţele. În timpul ăsta, ai mei nu s-au agitat nicio clipă. N-au dat niciun telefon, nu m-au presat. Tot ce trebuie să faci e să înveţi proiectul. Atât – asta e tot ce mi-a spus tata. Erau de un calm enervant.

 

Dar eu eram turbat. Deşi învăţasem dumnezeieşte proiectul (oricum ştiam şi de la examenul anterior, totuşi învăţasem), eram plin de emoţii. Nu ştiu dacă am dormit nopţile alea. Problema a fost şi încă mai este uneori, că anumite lucruri le luam prea în serios, exista tendinţa de a dramatiza unele întâmplări. Când am ajuns la liceu, prima persoană cu care ne-am întâlnit a fost secretara şefă. Ne-a zâmbit jovial şi ne-a spus să stăm liniştiţi. I-am spus: vă daţi seama că s-ar putea să nu pot să dau la facultate iar eu m-am pregătit atât de mult? Căutam un sprijin, o încurajare de la ea. O să poţi, o să dai şi o să faci şi facultate, sunt sigură! mi-a spus privindu-mă în ochi

 

Apoi, comisia. Preşedintele comisiei – un tip înalt, deşirat, cu puţină chelie şi o cravată total nepotrivită cu costumul pe care îl purta fără să agreeze acest lucru. Era atât de detaşat. În comisie mai erau 2 doamne care nu m-au întrebat nimic, tot scriau ceva. Am citit lucrarea ta, mi-a spus tipul înalt. E foarte bună, informaţii complete, coerente, desenele foarte bune. Ce poţi să-mi spui despre proiect? m-a întrebat cu un glas cald. Şi am început să turui... nu mă mai opream. Apoi – aceeaşi întrebare la care gafasem! De data asta înţelesesem întrebarea şi am răspuns foarte bine. Am dat şi alte informaţii, nuanţe pe care le culesesem ulterior, care nu erau în proiect. De ajuns! m-a oprit el. Nu înţeleg de ce această situaţie, văd că ai o lucrare foarte bună şi eşti pregătit! M-am uitat şi pe notele tale de la celelalte materii... Cred că ai potenţial, bănuiesc că vei da la facultate. Ce s-a întâmplat cu tine la examen? m-a întrebat surprins. Probabil emoţiile, am spus în şoaptă. Scapă de ele, tinere! mi-a spus cu un aer prietenesc, zâmbind în colţul gurii. Degeaba ai marfă bună, dacă nu ştii să o vinzi. În viaţă reuşesc nu cei care au cunoştinţe multe neapărat, cât cei care au poate mai puţină materie cenuşie, dar şi-o valorifică la maxim! Dacă nu era reclamaţia de faţă, dacă erai la primul examen, ţi-aş fi dat 8 ! Aşa, date fiind circumstanţele nu pot să-ţi dau mai mult de 6. Succes pe mai departe!

 

Din ce mi-au povestit ceilalţi 2 colegi, din cauza emoţiilor, dar şi pentru că nu prea se pregătiseră, aceştia n-au ştiut să spună mai nimic la reexaminare, dar comisia nu venise să ne taie aripile, aşa că au trecut şi ei. Mă întrebam dacă se mai poate întâmpla ceva, atât eram de înfricoşat. M-am dus direct la secretariat şi am îmbrăţişat-o pe secretara şefă şi am plâns în braţele ei. Draga de ea! A doua zi mi-a dat diploma de bacalaureat şi m-a îndemnat: direct la facultate mergi acum, du-te să te înscrii! Am încredere că va fi totul bine! Succes!

Viaţa a mers mai departe, am depăşit acest nod cu bine... În anul 4 de facultate am absolvit un curs opţional de pedagogie. Îmi plăcea ideea de a preda la clasă. Deşi eram şi sunt un tip emotiv, tot timpul am luptat cu emoţiile mele să le înving. După absolvirea cursului de pedagogie, am ales să fac 2 ore de predare ca examen final la liceul unde absolvisem. Ceva mă chema înapoi, ceva mă trăgea acolo. Profesoara de fizică a fost încântată să mă ajute, dar şi profesorul de limba română, care avea ora de dinaintea orei mele de fizică. Ştia că eu urmez după ora lui, aşa că m-a chemat în clasă la finalul orei şi a spus clasei: dragi elevi, după română aveţi fizica. Domnul profesor, aici de faţă, o va înlocui pe profesoara voastră pentru o oră. A făcut ca şi voi acelaşi liceu şi vă rog să-i acordaţi toată atenţia şi respectul cuvenit! Într-o zi veţi fi şi voi ca el. Profesorul a ieşit din sală şi m-a lăsat singur cu clasa... Îngrozitoare emoţii! Dar încet, încet, m-am descurcat, elevii m-au îndrăgit, iar eu am rămas cu amintiri deosebite. Înainte să plec, după felicitările primite de la profesoara de fizică şi cea de pedagogie, am trecut pe la secretariat. Secretara şefă se pensionase...

 

Cred că e foarte importantă şi lupta noastră, în afară de destin. Funcţie de atitudine, de cultură, de educaţia primită, de pregătire, de oamenii din jurul nostru, putem face destinul mat. Dumnezeu se joacă uneori cu noi, dar ceea ce ştiu e că ne iubeşte.