O lacrimă pe obrazul unei lumi absurde

 

Generaţia mea a crescut cu muzica cenaclului „Flacăra”. De acolo provin primele chemări ale poeziei, primele farmece ale corzilor chitărilor reci. Prima chitară am atins-o pe la 16 ani, iar doi ani mai târziu, în timp ce făceam armata, am deprins primele acorduri, primele reguli. M-am îndrăgostit atunci iremediabil de sunetele plânse de grif – sub îmblânzirea magicienilor ce îl mânuie, transmiţând astfel emoţii din adâncul sufletului lor.

Întotdeauna muzica folk m-a salvat, mi-a pansat disperările. Însă, dacă vrei să primeşti întreaga simţire, trebuie să fii acolo. Să culegi fiecare refren pe viu, ca şi cum ai culege boabe de struguri copţi cu mâna ta din vie, pe care să le mănânci grăbit să nu pierzi nicio aromă. În ultimii ani m-am apropiat din ce în ce mai mult de fonomen, am mers la concerte şi spectacole folk în Bucureşti sau în locaţii din ţară, avid de a primi magia acestei muzici. Uneori, când am avut şansa, am cunoscut artiştii de aproape, am vrut să vorbesc cu ei, să ne împrietenim, pentru a primi şi mai mult din ceea ce ei împărtăşesc.

Pe Adrian Sărmăşan îl urmăream de vreo zece ani, de când mi-a atras atenţia, în special din colaborările cu Zoia Alecu, dar nu numai. Îi urmăream pagina de Facebook de ceva timp, până la un moment, când am intervenit în nişte comentarii. Am schimbat apoi nişte mesaje în privat, iar ulterior a fost atât de deschis încât a acceptat să vorbească la telefon cu mine. Asta m-a copleşit – trebuie să recunosc.

Nu mi-a venit să cred că cineva cu notorietatea şi valoarea lui artistică are timpul şi bunătatea să interacţioneze cu... un fan, până la urmă! I-am spus că şi eu sunt un mic „artist de sufragerie”, un fost animator de petreceri cântând la chitară de pe covor şi că de aceea îl admir foarte mult. I-am trimis pe mail şi cartea mea de versuri, gânduri şi eseuri, pe care a primit-o foarte bine. La rândul lui, mi-a trimis unul din volumele sale de poezie pe care, parcurgându-l, m-a făcut să-i înţeleg şi mai bine sensibilitatea. Feedback-ul meu pentru versurile sale a fost următorul:

„Ai o abundentă de metafore, de exprimări neaşteptate, însă cu o putere mare de transmitere. Scrierile tale îţi dezvelesc sufletul, se vede că acolo e un tărâm fierbinte care a trecut prin multe şi care a adunat emoţie cu emoţie, ca nişte cărămizi, cu care își construiește mici palate, pentru a se apăra de lumea de afară. Transpare din stihuri un zbucium interior, un freamăt care cară doruri vechi, dragostea, patima şi ţinta către înalt. Poezia ta se citeşte cel mai bine dimineaţa, trântit într-un fotoliu, sorbind din cafeaua fierbinte, pe fundalul muzicii tale în surdină. Sunt texte pansament pentru răni sufleteşti, aripi pentru îndrăzneţi şi picătura de zori - ca o lacrimă pe obrazul unei lumi absurde în care visătorii sunt consideraţi nebuni.”

Mai mult decât muzica lui – poeziile, scrierile sale au creat o legătură specială cu mine.

 Am ţinut legătura cu el, inclusiv la telefon, urmărindu-i în continuare activitatea, aşteptând să vină la Bucureşti să concerteze. Când am văzut anunţat evenimentul de aseară, de la „La ingineri bistro” din cartierul Tei, i-am transmis imediat că vom fi acolo. Am ajuns printre primii, chiar eram nerăbdători să-l cunoaştem în persoană şi doream să obţinem cele mai bune locuri, să nu pierdem nimic. Ne-am văzut, ne-am îmbrăţişat ca doi vechi prieteni... Am cunoscut un om cald, radiind bunătate, un suflet de artist, în interiorul căruia am văzut un licăr galben – imposibil de controlat, un foc ca o stea. Un om ce a adunat lupte şi zâmbete, urcuşuri, speranţe, căderi, dar peste toate păstrând speranţa – pe care ne-o oferă şi nouă, celor ce ne place muzica şi arta lui.

Concertul a avut două părţi, una mai consistentă, de vreo oră şi o a doua ceva mai scurtă, dar şi mai intensă. Pe frumoasa micuţă scenă amenajată acolo, unde au concertat şi alte nume mari din folkul românesc, în atmosfera familială a terasei, am avut parte de 2 ore de graţie. Câteodată, chitara lui suna ca o orchestră, iar vocea i se înălţa undeva, unde ne lua şi pe noi. Spectacolul a fost foarte bine conceput, alternând piese noi cu altele vechi, iar din toţi artiştii pe care i-am mai văzut cântând live, la Adrian Sărmăşan există câteva lucruri care îl deosebesc:

-         este singurul cantautor autentic, artistul cântând exclusiv cântece folk cu versuri scrise de el;

-          toate melodiile cântate nu au avut nevoie de foi cu versurile sau de o tabletă (cum am văzut la alţii);

-         printre compoziţiile sale se află şi cântece cu versuri proprii în limba engleză;

-         toate melodiile sale păstrează o notă veselă, de bucurie, unele sunt foarte ritmate şi conţin o doză considerabilă de optimism molipsitor;

-         stilul său are influenţe de sound country, lucru pe care eu, unul nu l-am mai întâlnit la alţi artişti folk de la noi.

O menţiune specială pentru finalul concertului când, fără a putea să ne oprească din aplauze, ne-a făcut tuturor o surpriză. El a „îndrăznit” să cânte la bis dumnezeieşte un pot-puriu de coveruri, care au împlinit o seară magică . „Nu sunteţi mulţi pe această terasă frumoasă, ne-a spus, dar sunteţi oameni frumoşi şi vă mulţumesc”.

Noi îţi mulţumim, Adrian Sărmăşan!