O viată într-o zi

 

Să trăiesc o viaţă într-o zi,

Patimile curg la robinet,

Te-aş iubi şi iarăşi te-aş iubi,

Lacrimile nu mai curg încet.

 

Să trăiesc o viaţă într-o zi,

Ore concentrează doar destine.

Curge viaţa printre frenezii,

Clipele sunt mari şi sunt puţine.

 

Într-o zi o viaţă să trăiesc

Ca şi cum aş îngheţa o clipă.

Să îmi simt emoţiile cum cresc

Şi apoi să zbor într-o aripă.

 

Cât durează viaţa? Cât e cer?

Ce este întreg şi cât e fracţie?

Totu-n viaţă este efemer.

Viaţa noastră - ca un strop de graţie.

Note de călătorie – drum prin cer

Indiferent din ce parte a ţării vei veni, întâlnirea cu Valea Lotrului este una copleşitoare. Munţii vor sta de vorbă cu tine, invitându-te să guşti din parfumul curgerii apei, din cuminţenia brazilor, din liniştea aproape asurzitoare.

Motto:

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi...
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi...

(Ion Minulescu – Turism)

 

Planuri

Acum 2 weekend-uri am vrut să încercăm şi noi senzaţia descrisă atât de pitoresc de marele simbolist român şi am plecat să descoperim locuri mai puţin bătute. Ne-am făcut planul să mergem pe Valea Lotrului, să înnoptăm la Voineasa, pentru ca a doua zi să urcăm la Obârşia Lotrului, iar de acolo să „alunecăm” pe Transalpina spre Rânca. Apoi, prin Novaci, Horezu şi Ocnele Mari să revenim acasă pe dealul negru şi pe A1.

Zis şi făcut.

Drumul

Ieşirea pe autostrada spre Piteşti durează de obicei o oră, de data asta am avut noroc, am ieşit în 40 minute. Am făcut prima pauză la Valea Ursului, imediat după Piteşti, unde am găsit o mică benzinărie la care am avut surpriza să găsim curăţenie, ospitalitate, zâmbet şi cafea foarte bună! Trecerea prin dealul negru nu pune probleme deosebite, numai la Deduleşti – vestitul loc unde se mănâncă mici mari – este un mic dop. Miroase a grătar în maşină! La Călimăneşti intrăm pe centură, ca să evităm aglomeraţia şi cele câteva semafoare din staţiune. Ieşim repede la Căciulata, intrăm pe Valea Oltului preţ de câţiva km., apoi, la Brezoi facem stânga pe Valea Lotrului. Undeva, în aer, plutesc versurile lui Minulescu. Am căutat-o pe fata din poezie, am căutat fânul cosit, am căutat din priviri şi poarta casei...

 Printre munţi

După Brezoi rămânem numai noi şi Lotrul, braţ la braţ, valsând printre munţii blânzi. Arar se deschid poieniţe care îmbie la lenevire pe marginea râului sau la joc şi râsete. Mergeţi cu viteză mică, să puteţi savura, chiar dacă toate maşinile care vin din spate vă vor depăşi nerăbdătoare, fără să ştie cât farmec pierd. La un moment dat vă întâlniţi cu lacul Brădişor, iar la Mălaia cu impunătorul baraj. Pe stânga vă cheamă o cărare să descoperiţi cascada Scoruşu. Noi ne-am propus să revenim pentru cascadă într-o altă călătorie, deocamdată am ajuns la Voineşiţa, pentru că staţiunea Voineasa, practic nu mai există...  Cu ocazia unei excursii de o zi anul trecut, am intrat în staţiune, constatând că totul este părăsit acolo. La Voineşiţa, pe drumul spre Obârşia Lotrului sunt câteva pensiuni şi un hotel – asta e cam tot ce a rămas în acest rai al naturii.

Voineasa

Ne cazăm la o pensiune chiar pe malul Lotrului. De pe balcon vedem, auzim apa, peisajul este încântător. Oamenii sunt politicoşi, sunt gazde de ispravă care reuşesc să ofere servicii de bună calitate la un preţ decent. Seara, la doi paşi de apă, stăm la masă bucurându-ne de natură. Jucăm cărţi, povestim, ne împrietenim cu o familie de turişti din Bucureşti care face grătar în curte, şi ne îngrijorăm puţin de cerul înnorat anunţând ploaia de peste noapte.

 Spre Transalpina

Dimineaţa ne trezim în sunetul curgerii râului, dar şi al ploii care curge neîncetat. În zare e ceaţă. Trebuie să coborâm pe Transalpina, dacă ploaia nu se opreşte va fi complicat... După un timp, ploaia stă, ba chiar iese şi soarele puţin. Avem noroc! – îmi spun.  După un mic dejun luat tot pe buza apei, înarmaţi cu optimism, plecăm la drum. Am ajuns la staţiunea Vidra. Locul este absolut magnific, lacul este impunător. E acolo o căbănuţă, în jurul căreia se înghesuiseră câteva maşini parcate neglijent, iar pe terasă câţiva oameni mâncând şi bucurându-se de clipe răcoroase. Trebuie să mai venim aici! a fost primul gând. După o vreme, facem totuşi un popas de câteva minute, ca să privim lacul de la marginea pădurii. Nu ştiu exact ce se poate face din staţiunea Vidra, dar îmi imaginez ce potenţial turistic şi de agrement este aici. Vedem şi domeniul schiabil Transalpina, de bună seama că iarna este foarte animat.

Drum prin cer

Obârşia Lotrului este o bijuterie! Şi aici trebuie să revenim, vedem toate aceste locuri fără să putem să zăbovim din cauza timpului. Sunt pensiuni, terase, este animaţie, locul îndeamnă la viaţă, iar peisajele sunt foarte blânde. O luăm pe serpentine agale, maşini tot urcă, este o afluenţă de turişti care arată că locul este dorit, că locul cheamă. După o perioadă în care ni se taie respiraţia datorită peisajelor ce crează iluzia de drum prin cer, întâlnim câteva urme de ceaţă. N-a mai plouat, e drept, însă – iată, ne confruntăm cu ceaţa, care este totuşi un obstacol mai uşor de depăşit. Norul se îngroaşă după un timp, mergem încet, dar tot ne oprim la un popas, de unde să ne putem cumpăra lucruri inutile, care sunt, în fond amintiri ale acestei călătorii. Continuăm prudent, apoi, pe măsură ce coborâm, lăsăm ceaţa deasupra noastră plutind. În vale se vede frumoasa Rânca!

Spre casă

Puteţi vedea cum staţiunea s-a extins şi se tot extinde. Cred că la un moment dat, dacă lucrurile vor continua aşa, staţiunea va putea fi una de top internaţional. Pe drum spre Novaci, mai sunt belvederi unde puteţi opri şi vă puteţi plimba pe pajişti, împărţind bucuria acestei libertăţi cu văcuţe sau cu oi. Cumpăraţi-vă un kg. de roşii, un cârnăcior şi o brânză autentică de oaie, pentru ca seara, când ajungeţi acasă să vă imaginaţi că sunteţi încă acolo.

Inedit

Intrăm pe drumul naţionam spre Rm. Vâlcea, iar pe parcurs ne mai oprim o dată - să vedem muzeul trovanţilor. Este în comuna vâlceană Costeşti. E prima dată când îl vizităm, descoperim pietre stranii, cu forme elipsoidale ce par să se mişte. Facem poze, ne amuzăm, locul este plin de oameni.

Ieşim din şosea la Ocnele Mari pentru a găsi o terasă unde să luăm masa de prânz. De vizitat salina nu este timp, oricum am văzut-o cu altă ocazie. Găsim o terasă plăcută, aşezată la baza unui pod, unde servirea este foarte bună - şi încă ne bucurăm de priveliştea munţilor.  După aproape 4 ore până acasă, despachetăm şi descărcăm pozele, retrăind un weekend minunat, un traseu superb pe care îl recomand din suflet.

 Uf! Abia aştept să vină weekend-ul următor!

(În poză - traseul parcurs, aproximativ 600 km.)