În fiecare
an, la ceasul când toamna îşi luptă ultimile drepturi cu regina Iarnă, mi se
petrec stele în suflet, cad spre cer, cânt fără voce, aud văzul, leg lanţuri
mari de ceaţă caldă: o vreme pun zăvoare lacrimilor sărate, o vreme sădesc
bujori în pereţi, iar din gândul rămas extrag radicalul de dor.
Nu s-a
schimbat nimic.
Bucuria asta,
intensă ca o suferinţă, a amestecării frunzelor cu gheaţa, a fumului cu ploaia,
a mea cu mine însumi, îmi spune că mirajul e tot acolo, nu l-a luat nimeni.
Pare păstrat într-o cutie de sticlă groasă, apărat de câmpuri de forţă, la care
nu are nimeni acces. Misterul, vraja, magia – sunt toate acolo! Iar eu,
împreună cu cei ce vor să mă însoţească, putem gusta în fiecare sfârşit de
noiembrie din nebunia, din îndrăzneala, din curajul de a te lăsa sfâşâiat de
dârele de miros de zăpadă ce ne aleargă simţurile. Caut iar şi iar steaua
aceea, descoperită de mine acum mulţi ani, care mi-a spus Secretul. Şi de
fiecare dată o regăsesc, discretă, ascunsă departe, după nori negri, trimiţând sclipiri
verzi. ...Sau albastre?
În fiecare an,
când iarna dă târcoale, mă amestec cu noaptea şi cu smoala ei, cu vântul
înşelător, cu plânsetul ploii. Uneori merg ore în şir cu picioarele goale pe
asfaltul ud, ocolind oamenii şi mă întreb: de ce atâta bucurie de toamnă?
